Opinie: Un Paște în libertate și lumină!

Abisul unui nou Ev Mediu s-a deschis la Răsărit. E cu atât mai sălbatic flagelul când vezi că e însoțit de un război religios în sânul ortodoxiei. De la Moscova, patriarhul Kiril blagoslovește armata rusă care se duce să-i omoare pe frații slavi, pentru că „s-au dat cu papistașii” și contestă supremația Rusiei asupra țării lor. Cu cine ține Dumnezeu?...

A fost o perioadă, după cel de-al Doilea Război Mondial, când comuniștii închiseseră bisericile în Basarabia, ca și în Rusia și-n Ucraina, le transformaseră în depozite de cereale sau în cel mai bun caz în „cluburi”. Oamenii, dacă aveau noroc, aflau cu o zi sau doar cu câteva ceasuri mai devreme că biserica lor avea să fie închisă și alergau să salveze icoanele, odăjdiile preoțești, bibliile, ceasloavele, cărțile de rugăciuni. Le doseau pe acasă, în mai multe familii, ca să nu fie găsite și distruse de KGB-iști. 

Paștele în familia mea

Ca elev, în anii ’70-’80, n-aveai voie să ții Paștele, era împotriva „moralei socialiste și materialiste”, ai fi avut probleme la școală și ar fi tras consecințe și pedagogii care nu s-au arătat suficient de vigilenți față de aceste abateri „obscurantiste”. Totuși puteam evada la sat, acolo unde presiunea restricțiilor era mai slabă.

Când mai trăiau bunicii mei dinspre tata – șefii unui clan numeros –, mergeam de Înviere, duminică dimineața, la ei, la Vărvăreuca, satul de peste Răut, de lângă Florești. Masa era întinsă în odaia din spate, în Casa Mare, cu ferestrele dând spre grădina înflorită, acolo se derula ritualul de sărbătoare. Tata din Deal, cum îi spuneam noi bunelului, fost dascăl la biserica din sat, rostea o rugăciune și cânta cu vocea sa subțire: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând/ Și celor din mormânturi viață dăruindu-le...”. Noi, copiii și nepoții lui și ai Mamei din Deal, bunica, ne făceam semnul crucii și răspundeam „Adevărat a înviat!”, ciocneam ouă roșii și ne bucuram. Era un freamăt ce ne unea.

Mai târziu, după ’91, deși aveam biserici care funcționau la Florești, eu și fratele meu preferam tot la Vărvăreuca să sfințim pasca, ouăle, cașul și ce mai punea mama în coșul de răchită, acoperit cu un prosop. „Hai, băieți, e timpul”. Mama ne scula pe la 2 noaptea. Era departe, aveam de mers vreo 4-5 kilometri, de trecut puntea peste Răut, de cele mai dese ori pe o burniță care-ți strecura stropi reci pe după gulerul gecii, dar știam că așa se cuvine, era o penitență asumată, un imaginar drum al crucii, purificator. Pe lângă noi, vâjâind pe șosea, în aceeași direcție, treceau mașinile cu creștini care se grăbeau să bifeze în catastiful cucerniciei. Goana asta a lor motorizată ni se părea un sacrilegiu. Nu reușeam nici noi să prindem prea mult din slujbă, dar măcar făceam acel drum pe jos, înfruntând intemperiile.

Când ajungeam, biserica era ticsită de lume, te strecurai cumva, dar aerul din interior, încins de lumânări și cântări liturgice, te împingea afară. Oamenii veneau și veneau, întindeau lăicerele pe iarbă, în curtea bisericii, își aranjau bucatele în așteptarea ieșirii preotului, în zvon de clopote, cu vestea cea mare pe buze: „Hristos a înviat!”... Cine ar fi putut să privească de la altitudinea unui zbor de pasăre sau din înălțimi îngerești momentul binecuvântat, ar fi văzut lăcașul sfânt înconjurat de cercuri de foc, spărgând întunericul – erau lumânările din mâinile oamenilor și cele înfipte în cozonaci și, în centru, turla bisericii strălucind pe dinăuntru în lumina policandrelor.

Paștele pe timp de război

Mai ales în vremuri de restriște simțim nevoia de a fi împreună, de a da un sens traiectului nostru existențial, iar valorile capătă o altă încărcătură, mai dramatică.

În acest an, luni, 10 aprilie, a doua zi de Florii, o delegație de la Patriarhia Română, în frunte cu părintele Ignatie, Episcopul de Huși, însoțit de Antonie, episcopul de Bălți și de alți preoți, ajutați de Asociația Filantropia Ortodoxă din Huși, a făcut un turneu prin nordul Basarabiei. Au oferit daruri unor bătrâni profesori de școală, intelectuali de la țară, dintre care unii cunoscuseră calvarul deportărilor în Siberia.

Un gest frumos, reluat, cu însuflețire, și la biserica „Înălțarea Domnului” din Florești, în aceeași după-amiază. S-au ținut cuvântări, s-au recitat versuri din poeți clasici români, s-au rostit cuvinte de încurajare și mângâiere. Așa l-am cunoscut pe părintele episcop Ignatie – un ierarh foarte cultivat, cunoscător al literaturii și al revistelor de cultură basarabene. Pe părintele Antonie de Bălți l-am regăsit ca pe un vechi și bun prieten, după ce anul trecut, la 28 iunie, a participat la ceremonia de sfințire a Monumentului Eroilor Români de la Florești, înălțat pe locul unui vechi cimitir militar distrus de sovietici după război.

Cultura fără transcendență e searbădă, modernitatea tinde să arunce în desuetudine ideea de sacru, de Absolut. Pe de altă parte, credința executată orbește, fără legătură cu realitatea trăită de zi cu zi, incapabilă să provoace întrebări esențiale și să îndemne la fapte bune, rămâne un ritual sterp, lipsit de ecou în inimile generațiilor tinere.

Trăim într-un timp al libertății de conștiință și de opinie, iar biserica, deși separată de stat, nu se poate situa în afara problemelor și dezbaterilor epocii – iar pentru „îndreptarea lumii” are la dispoziție un uriaș tezaur de înțelepciune și pilde, adunat de-a lungul a două milenii de creștinism, cu partea lor de suferință și prigoană, de revelație și sacrificiu. Și mai ales poate convinge prin exemplul propriu.

„Nu vă fie frică!”

Era îndemnul Papei Ioan-Paul II (Wojtyła), adresat sutelor de mii de credincioși la prima sa vizită apostolică în calitate de Suveran Pontif în patrie, în 1979. Papa nu a avut nevoie de divizii de tancuri pentru a zdrobi comunismul. A fost de ajuns să reaprindă credința în inimile compatrioților săi. Și comunismul a căzut. Polonezii i-au semnat actul de deces.

Azi, alături de noi, un alt popor viteaz, ucrainenii, rezistă în fața hoardelor întunericului. Grație lor ne putem bucura și noi, în Moldova și în România, de încă un Paște liniștit, cu pace și mângâiere. N-avem voie să fim mai prejos decât acești ostași-martiri ai libertății și luminii.

Hristos a înviat pentru a ne reda iubirea și curajul de a nu renunța la speranță și la luptă.