Un filozof întrevede sfîrşitul „erei nucleare”

În cuprinsul interviului intitulat „Sfîrşitul focului nuclear”, publicat în numărul pe aprilie al revistei lunare de cultură politică „Cicero”, filozoful german trece cu dezinvoltură de la teoria catastrofică a lui Immanuel Velikovsky, de la teoriile interacţiunii emise de Niklas Luhman, de la concepţia despre natură a antropologului şi orientalistului Louis Dumont la o distincţie clară între ceea ce poate fi numit natura bună şi opusul acesteia, natura ostilă, potrivnică.

Cum cea din urmă se află în dezbatere, după seismul din Japonia, după devastatorul tsunami şi după neîncheiatul dezastru de la Fukushima, Sloterdijk distinge trei tipuri de „teroare” care, laolaltă şi separat, dezvăluie faţa întunecată a naturii: vulcanismul, neptunismul şi ameninţarea astrală. Date fiind dimensiunile apocaliptice pe care aceste „categorii” le pot lua în realitate şi le deţin în mitologiile lumii, nici o persoană raţională nu a conceput vreodată posibilitatea de a stăpîni pe deplin natura.

Observaţia interlocutorului cum că Marx a nutrit această iluzie este imediat corectată: concepţia autorului „Capitalului” despre natură era una filozofic pasteurizată fiindcă dintru început au fost eliminate cele trei categorii incontrolabile: neptunismul, vulcanismul şi ameninţarea astrală.

Dar nu cumva în regiuni precum Japonia, ameninţată de pomenitele forme de adversitate ale naturii, după o îndelungată şi istorică „abstinenţă tehnică” construirea de centrale nucleare a fost mai mult decît un act necugetat?

Sloterdijk crede că la mijloc s-a aflat - ca în numeroase alte situaţii – acel optimism pragmatic cotidian, atît de străin de ideea că un sfîrşit brusc s-ar putea totuşi produce.

Dar nu ştim – opinează Sloterdijk – dacă refulăm ideea morţii sau dacă viaţa , conştiinţa de a exista, este ea reprimată de gîndul morţii. Între ele se dă o luptă ce cuprinde şi domeniul tehnicii, inclusiv cel al energiei nucleare, chiar dacă la alte dimensiuni calitative,în sensul în care Karl Jaspers s-a referit la era atomică (cu cele două componente – militare şi civile.)

Or, crede Sloterdijk, această eră a luat sfîrşit deja în 1945, odată cu apocalipsa provocată de cele două bombe lansate asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki.

După încetarea războiului rece,sensibilitatea faţă de pericolul nuclear pare a se fi atenuat iar vocabula „era atomică” a cam dispărut din limbajul uzual.

Remarcabilă estedisocierea între pericol şi risc, cu referire din nou la Niklas Luhman. Pericolul poate fi înţeles din perspectivă antropologică şi ontologică, riscul se află în corelaţie cu elemente matematice probabilistice ce pot descrie eventualitatea unui eşec.

Dacă de pe urma acestuia trage omenirea învăţăminte -ar putea fi întrebarea subiacentă impresiei emise de Sloterdijk cum că oamenii sunt obişnuiţi în cea mai mare parte a cazurilor să meargă mai departe din locul în care „un eveniment fulgerător” i-a surprins. Or, tocmai acest „trăsnet” este declanşatorul energiilor transformative crede Sloterdijk care într-una din cărţile sale a încercat să descrie caracterul imperativ al acestui eveniment fulgerător, pe parcursul a 3000 de ani, modul în care, după astfel de întîmplări, omenirea a încercat să-şi reordoneze existenţa. Filozoful crede că şi catastrofa de la Fukushima este un astfel de eveniment imperativ.

În încheiere,Sloterdijk se încumetă să facă o altă prognoză: există naţiuni care din capul locului au renunţat conştient la energia nucleară şi putem fi siguri că spre finele secolului XXI toate naţiunile se vor dispensa de această formă de energie fie şi din simplul motiv că ea nu va mai fi atunci disponibilă.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu