'Subsuori pe Schopenhauer'

Impresia, nu tocmai falsă, este că unele tendinţe şi aspecte ale realităţii, chiar de ultimă oră, par a-i da parţial dreptate mizantropului şi singuraticului filozof german.

Şi mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur
Între dinţi o pipă lungă
Subsuori pe Schopenhauer.

Cînd, în 1873, cum este datată poezia în care Eminescu, cu doi taleri şi doi groşi, de gît cu blonda Milly, călătorea în clasa a treia de la Berlin la Potsdam, pe drum de fier, Schopenhauer era trecut deja de 13 ani în nefiinţă.

Poetul român era încă tînăr şi vesel, se simţea tutelat de tata Brahma şi de tata Darwin şi nu părea molipsit de pesimismul filozofului al cărui principal tratat, „Lumea ca reprezentare şi voinţă”, îl ţinea la subsuori.

Urmele lăsate în opera lui Eminescu de contactul cu scrierile celui mai raţional filozof al iraţionalităţii, cum îl supranumise Thomas Mann, sunt demult desluşite şi explicate, la fel ca şi influenţa acestuia asupra aforismelor cioraniene.

De sub mantia lui Schopenhauer, plimbăreţ singuratic, însoţit doar de legendarul său Pudel, caricaturizat la vremea lui de nu mai puţin popularul Wilhelm Busch, au ieşit generaţii de moralişti şi filozofi. Ceea ce maestrul părea din timp a fi ştiut.

În 1860, cu puţin înainte de a-şi da obştescul sfîrşit, era convins că ”De la mine omenirea a avut de învăţat cîteva lucruri pe care nu le va uita”.

Azi, scriitorul şi filozoful Rüdiger Safranski reaminteşte în paginile revistei DER SPIEGEL că, dacă posteritatea a avut ce învăţa din scrierile marelui pesimist şi incorigibilului misogin, tot ea este cea care pare a nu fi voit să ştie de unde i-au venit unele idei şi teorii.

Schopenhauer a fost cel dintîi, urmat de Sigmund Freud, care ar fi identificat cele trei maladii ce şi-au lăsat amprenta asupra spiritului şi conştiinţei individului modern: suferinţa cosmologică, ideea că, spre a-l cita din nou pe Eminescu, lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată/Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.

Suferinţa biologică ar proveni din conştiinţa faptului că inteligenţa nu ar face decît să compenseze o carenţă a instinctelor.

Iar suferinţa psihologică s-ar datora spulberării iluziei raţionaliste că eul ar fi stăpîn pe sine.

Dar, cum s-a mai întîmplat de-a lungul istoriei, nici cîteva din dominantele gîndirii lui Schopenhauer şi din convingerile exprimate aforistic, nu au scăpat de primejdia instrumentalizării şi pervertirii lor ideologice, mai ales în timpul celui de-al Treilea Reich.

Despre Schopenhauer se afirmă că ar fi avut o nepotolită voinţă de adevăr, de care, atunci cînd credea a-l fi aflat, s-a simţit dezamăgit, resimţindu-l chiar ca insuportabil. Cerul este gol, suntem singuri în lume.

Existenţialiştii, filozofia absurdului, îşi trag sevele din opera lui. Cît despre îndemnul la asceză şi autodisciplinare, la depăşirea voinţei de putere, el ar fi azi mai actual ca oricînd - crede Rüdiger Safranski: „Trebuie să învăţăm arta renunţării, asceza, să strunim lăcomia, trebuie să vîslim înapoi. Acesta ar fi progresul de care avem nevoie acum. Filozofia lui Schopenhauer ne poate veni în ajutor.”

Autor: Rodica Binder
Redactor: Petre M. Iancu