Spotmedia: Prăbușirea sănătății mintale a românilor

Eugen Hriscu, ați scris un text în Libertatea în care atrageți atenția că suntem pe punctul unei anxietăți sociale generalizate. S-au întâmplat foarte multe în ultima vreme, este foarte adevărat. Aș vrea să pornesc de la ultimul caz, cazul de la 2 Mai, cu acel șofer care, în urma consumului de droguri, a accidentat mortal alți tineri. Această știre a venit după știrea de la Piatra Neamț, unde am avut o copilă care a murit în urma consumului de droguri. Iată că soluția autorităților - sau unul dintre răspunsurile pe care autoritățile le dau -  este aceea de a testa copiii la început an școlar, să vedem care a consumat droguri și care nu. Aș vrea să vă întreb cum vi se pare această soluție, și mă gândesc și la textul pe care l-ați scris în volumul colectiv de la Humanitas, în care sancționați această perspectivă de a blama sau de a demoniza tot consumatorul, ca soluție.

În textul pe care l-am scris pentru Libertatea, era mai mult decât anxietate, practic vorbeam despre o prăbușire a stării de sănătate mintale a populației din România. Asta înseamnă că nu doar anxietatea înregistrează niveluri mai mari, deși dacă vorbiți cu colegii mei, care lucrează în ambulator, veți vedea că toți admit că există creșteri foarte mari de tulburări de anxietate, de atacuri de panică, de anxietate generalizată.

Practic, ceea ce se întâmplă este că avem o presiune care apasă asupra mentalului fiecăruia dintre noi și în momentele acestea de criză, de presiune, România, în general, este un loc foarte propice pentru dezvoltarea de probleme psihice, pentru că avem situația în care aceste griji, angoasele legate de război sau pandemie nu sunt compensate prin nimic.

Deci avem presiunea, dar nu avem nimic care să ne sprijine, nici instituțional, adică România nu a creat niște mijloace de intervenție psihologică care să susțină populația, dar nici la nivel de servicii.

Practic, în România, psihiatria este la 100 de ani distanță, noi operăm în momentul de față la nivelul de acum 100 de ani, avem aceste azile psihiatrice uriașe, cu sute de locuri și sute de paturi, dar nu avem nimic în comunitate.

Or, în momentul acesta, nevoia de azil este mai degrabă redusă, pentru că oamenii cu depresie, oamenii cu anxietate, chiar și oamenii cu boli mai grave, cum sunt schizofrenia sau tulburarea bipolară, nu mai ajung neapărat în spital.

Medicația actuală este suficient de bună să-i țină pe oameni mult timp în afara spitalului, poate chiar tot timpul. În schimb, am avea nevoie de suport în comunitate, avem nevoie de psihoterapie, avem nevoie de centre de zi, avem nevoie de echipe mobile, avem nevoie de intervenții din acestea, la firul ierbii, cum era cea pe care am descris-o in cartea de la Humanitas, niște puncte de prim ajutor psihologic ș.a.m.d.

Avem această combinație de presiune constantă pe mentalul colectiv, dar, pe de altă parte, lipsește susținerea din partea structurilor statului, atât cea care ar trebui să vină punctual, după pandemie sau în condiții de război, în condiții de criză economică, dar și cea care ar trebui să fie acolo, la nivel de structuri bine construite ale statului român.

Situația cu drogurile din Vama Veche este unul din exemplele care demonstrează ceea ce spun, dar putem lua foarte multe alte exemple.

Ceea ce se întâmplă este că statul român a decretat că drogurile sunt ilegale, asta acum 20-30 de ani, și că orice ține de droguri trebuie să fie în responsabilitatea Poliției. Probabil că, pentru oamenii de atunci, a lua droguri era ca și cum ai face bombe și atunci tot ce ține de domeniul acesta a fost dat la Poliție.

Sigur că timpul trecând și noi deschizând granițele și apropiindu-ne de țările din Vest, a apărut consumul de droguri.  Am devenit țară de tranzit pentru heroina care venea din Afganistan, de exemplu, în timpul războiului din Iugoslavia. Acum vreo câțiva ani, la fel, sute de pachete de cocaină au ajuns pe malul Mării Negre.

Deci e clar că nu se putea să nu ajungem și noi în situația în care se află toate celelalte țări, numai că noi am rămas cu aceeași viziune și Poliția în continuare se ocupă de aproape tot, inclusiv prevenirea și tratamentul sunt la Poliție, situație care, bineînțeles, nu are cum să funcționeze. Este doar o falsă pretenție de tratament, pentru că nu poți pretinde unui pacient care este incriminabil să meargă la Poliție să se trateze.

Și așa avem un subiect care este ignorat de ani și ani de zile, timp în care am trecut printr-o epidemie de HIV printre consumatorii de droguri injectabile, am trecut prin criza etnobotanicelor, iar acum trecem printr-un soi de explozie, din ceea ce observ, a drogurilor tari, adică se consumă aproape orice și în cantități mari, se consumă ketamină, se consumă metamfetamină, se consumă cocaină. Acum 10 ani, “crystal meth” era ceva de care auzeam doar în Statele Unite, dar acum avem metamfetamină și în România.

Este clar că situația asta, în care avem o problemă de care nu ne ocupăm sau ne ocupăm în sensul că o băgăm sub preșul Poliției, la un moment dat problema o să explodeze, într-un fel sau altul. Asta s-a întâmplat, din păcate, cu acel băiat, situație care nu reprezintă o problemă legată de consumul de droguri, ci reprezintă o problemă despre felul în care politica nu și-a făcut treaba și felul în care părinții acelui băiat nu și-au făcut treaba.

Într-un anumit sens, băiatul acela de la 2 Mai ne-a dat, nouă, societății, toate prilejurile ca să-l oprim, dar din păcate nu am reușit să facem asta.

Faptul că o să testăm copiii este în același timp hilar și trist, pentru că nu se va putea face așa ceva. Adică dacă nu ai putut testa copiii în mijlocul unei pandemii, când toți eram convinși și ne și vaccinasem...

Sunt atât de multe probleme cu testarea, nici nu știu de unde să încep a critica această metodă, care în sine poate fi ceva de discutat. Adică putem să luăm două-trei licee din această țară și să dezvoltăm un program pilot de testare, să vedem cum funcționează, să vedem ce nu funcționează. Problemele sunt așa: multe dintre aceste teste nu sunt viabile, deci vom avea foarte mulți copii care vor fi declarați pozitivi.

Doi. O problemă și mai mare este faptul că tinerii, care sunt consumatori, vor fi împinși la soluții care să eludeze testele. Substanța cu cea mai lungă remanență în corp este canabisul, așa că practic îi vom împinge să abandoneze consumul de canabis, care este un drog mai puțin periculos, și să-i îndreptăm, de exemplu, spre consumul de etnobotanice, unde deja avem cel mai mare consum din Uniunea Europeană, care sunt substanțe extrem de toxice, sau spre abuzul de alcool, sau spre abuzul de amfetamină sau alte droguri tari.

Trei. Bun, ai un test pozitiv, ce faci cu acești copii? Din pandemie, îmi aduc aminte cum politicienii au această formulă magică: “îi trimitem la consiliere psihologică”, ca și cum consilierea asta psihologică ar rezolva totul. Or, consilierul psihologic este un om, la fel ca mine, care stă, într-o cameră, de vorbă cu tânărul sau cu tânăra respectivă. Nu obții minuni în felul ăsta.

Ai nevoie de un sistem de tratament, ai nevoie de centre, ai nevoie de programe de zi, ai nevoie de niște programe de petrecere a timpului liber. Practic, ai nevoie să construiești un sistem terapeutic. Nu poți să trimiți așa tânărul la consiliere, pentru că îți baţi joc. De fapt, consiliere devine un soi de cuvânt-parolă pentru stigmatizare.

Ați pomenit de comunitate în prima parte a răspunsului. În cazul de la Botoșani, a mamei care și-a aruncat de la etaj cei doi copii, există acolo și o carență de comunitate? Existau și acolo semne, există, în general, semne încât cei din jur pot să își dea seama, sau vorbim de existențe complet solitare, oameni care nu trăiesc comunitar?

Eu nu susțin că absolut orice tragedie poate fi evitată. Lucruri rele se întâmplă și se vor întâmpla. Dar când vorbim de boli, în cazul acesta de boli psihice, de tulburări psihice, este de datoria medicinei să încerce să prevină.

Nu știu dacă, în cazul acela specific, doamna dăduse semne dinainte sau nu. Părea să fie ceva destul de brutal și destul de neașteptat, mai ales că fuseseră niște mesaje cu soțul ei, care nu prevesteau nimic rău. În schimb, de exemplu, ce ne lipsește în România este ceea se numește psihiatria de legătură, adică conexiunea între specialitățile medicale, în cazul ăsta ginecologie-obstetrică, dar și chirurgie, cardiovascular, diabet, ș.a.m.d. și psihiatrie.

Am o colegă care lucrează undeva în Franța, într-o secție de patologie psihiatrică specială, de patologie a mamei care tocmai a dat naștere. În preajma nașterii, din cauza schimbărilor hormonale, din cauza schimbărilor de statut, unii oameni pot fi copleșiți. De asemenea, nașterea însăși pe un teren cu risc anterior poate să declanșeze o boală psihică.

Și atunci ar trebui să existe măcar o legătură, o evaluare psihiatrică a mamei care a născut, eventual o monitorizare pe durata măcar primelor șase luni, dacă nu un an, eventual o informare cu privire la anumite schimbări care ar putea să se petreacă. Deci practic asta ne lipsește. Eu nu știu dacă un asemenea serviciu ar fi putut să-i salveze pe acei doi copii și pe această familie, dar putem să ne gândim la necesitatea unui asemenea serviciu.

Dar realizam că noi vorbim acum despre o țară în care accesul la servicii medicale de bază este restricționat în multe părți. Suntem o țară cu discrepanțe sociale majore. Această femeie era de undeva dintr-o comună din Botoșani.

Da, de acord cu tot ce spuneți dvs, dar acestea sunt decizii de sistem, sunt decizii de la Ministerul Sănătății, care este cel mai puțin reformat minister din absolut tot ce avem în momentul de față.

În Ministerul Sănătății nu s-a reformat nici 10% cât s-a reformat în justiție, în armată, chiar și în Ministerul de Interne. Practic stăm pe aceleași structuri pe care stăteam și înainte de 1980.  Doar că am mai băgat bani în aparatură. Nu doar că spitalele, zidurile sunt aceleași, dar și zidurile - să zicem așa - instituționale sunt aceleași.

Avem nevoie de servicii noi, pentru că România este o țară nouă, nu mai suntem în anii '80. Rezistența la schimbare este însă uriașă. Am avut un program, planificat înainte de pandemie, finanțat, unde voiam să facem detectarea precoce a consumului de alcool în spitalele din România.

Ideea este că omul, înainte să devină alcoolic, are probleme de sănătate, își rupe o mână, face un ulcer sau hipertensiune ș.a.m.d. Sunt studii care arată că foarte mulți dintre oamenii care se internează în spital, în spitalele obișnuite, nu cele de psihiatrie, au la originea problemelor de sănătate abuzul de alcool.

Ce voiam noi să facem, nu ceva inventat de noi, ci venit de la Organizația Mondiale a Sănătății, era să aplicăm un chestionar care durează 5 minute, apoi obții un scor și pe baza scorului vezi dacă are un consum problematic sau nu. Când discutai la intervenție cu el, omul spunea, eu nu mi-am dat seama că am băut așa de mult și apoi poate mai scădea un pic din consum. Făcând asta pe scară largă poți obține rezultate foarte bune.

Ei bine, a fost aproape imposibil să intrăm în spitale. Rezistența directorilor și a medicilor de salon la prezența unui psiholog care să interacționeze cu pacienții a fost uriașă.

De ce credeți că e asta? Există un stigmat asociat tulburărilor psihice? Sau există, mai degrabă, o desconsiderare a acestor tulburări, de genul “dacă omul n-are nimic organic grav, n-are niciun sens să îl tratăm”. Sau poate există, ca în cazul școlilor, o cursă să nu cumva să pună cineva un stigmat pe spitalul tău?

Nu cred că este asta, pentru că în final am reușit să dezvoltăm această intervenție în vreo cinci spitale. Este efectiv rezistența sistemului medical.

Ce s-a întâmplat la Botoșani, recent, dar și în multele cazuri de care aflăm în presă, vorbește de o rigiditate a sistemului medical, în care medicul nu dă socoteală nimănui. Medicul acționează așa pentru că așa a fost format, medicii care ne-au format pe noi acționau din același turn de fildeș și de impunitate: doar eu sunt cel care acționez pe acest salon. Este salonul meu, sunt paturile mele, nu-mi spui tu mie ce să fac cu pacienții mei. Eu îți dau ție voie să intri - dacă îți dau voie - și eventual îți spun și cu cine să vorbești, că știu eu care e alcoolicul din salon.

Testul ăsta ar fi trebuit să fie un screening, adică să cearnă pacienții, pentru că la mulți dintre ei, mai ales cei aflați la început, nu se vede că au probleme cu alcoolul.

Iar pe de altă parte, au fost directorii. Nu știu cum e să fii în pielea unui director de spital, dar sentimentul este că, cu cât te legi la cap mai puțin, cu atât e mai bine pentru tine. Și atunci nu reușești să ai intervenții care să rupă un pic această țesătură foarte groasă a relației medic-pacient, în care practic medicul face ce vrea.

Nu există echipă terapeutică, asistentul medical, în loc de ajutor, este mai degrabă un fel de servitor.

Lucrurile acestea trebuie să se schimbe în cadrul unei reforme de viziune asupra sistemului medical, lucru care nu s-a întâmplat. Această reformă de viziune trebuie să înceapă cu crearea echipei terapeutice, micșorarea poziției medicului ca atoateștiutor, de la care pornește absolut totul. Într-un spital, viziunea asistentei medicale este foarte importantă, chiar și infirmierul poate să-ți spună ceva important. Ar trebui să avem mai mult psihologi în echipele medicale, poate un psihiatru de legătură.

Citiți interviul integral AICI.