Seamănă Traian Băsescu cu Viktor Orban?

De la bun început asemănarea premierului Viktor Orban cu președinteleTraian Băsescu pare ciudată, căci primul se bucură încă de o largă popularitate și încredere publică. După un an și jumătate de la instalare și un an de la adoptarea unei noi Constituții, primul ministru, Viktor Orban, ar putea oricând să mobilizeze de partea sa o mulțime de oameni.

Chiar și în România, secuii (în Sfântu Gheorghe, Baraolt, Târgu Secuiesc şi Covasna) au manifestat sâmbăta trecută în sprijinul său, profund mâhniți de percepțiile internaționale cu privire la Ungaria. Desigur motivațiile sunt în parte diferite, dar există și printre ungurii din România același filon conservator și comunitarist care animă politica maghiară.

Viktor Orban, deși cazul său este unic, se aseamănă în destule privințe cu reprezentanții euroscepticismului occidental care văd în construcțiile multinaționale de tipul UE o diminuare a democrației. Poziția sa reticentă față de propunerile de unificare fiscală a UE a fost pe deplin grăitoare.

Naționalist și antiglobalist, Viktor Orban a reușit să coaguleze întreaga antipatie populară față de dominația neoliberală a capitalismului internațional. Paradoxal el se întâlnește în acest punct cu stânga neo-marxistă, dar numai o singură clipă, cu totul insuficient pentru a atenua adversitățile radicale care îi separă.

În fine, nimeni nu-i neagă lui Orban popularitatea reală, dar mulți identifică în regimul pe care l-a instaurat o patologie a democrației descrisă atît de bine de Alexis de Tocqueville (”Democrația în America”).

Deși au forme foarte diferite de a-și exprima dezaprobarea, criticii lui Viktor Orban vorbesc cu toții despre ceea ce Tocqueville numea ”despotismul majorității”, care se manifestă prin ”concentrarea tuturor forțelor sociale în mâinile corpului legislativ”.

Într-adevăr regimul Orban nu este acuzat de excese ale executivului, ci dimpotrivă de tirania majorității legiuitoare, care a impus cu cele două treimi de care dispune o nouă Constituție pur conservatoare și legi constrângătoare pentru presă. Nu arbitrariul sau abuzul puterii executive este ținta contestațiilor la Budapesta, ci tirania majorității parlamentare.

La București, se poate acum remarca cu ușurință, situația este exact pe dos. Regimul Băsescu dispune de o majoritate fragilă și frământată, fiind nevoit să recurgă în toate situațiile importante la angajarea răspunderii Guvernului. Aici dezechilibrul apare la nivelul Executivului care uzurpă pur și simplu puterea legislativă. În plus Președintele asumă aproape deschis atribuțiile Guvernului, anulând toate distincțiile constituționale.

În sfârșit, deși nu totdeauna a fost așa, președintele Băsescu spre deosebire de primul ministru Orban are cote foarte scăzute ale încrederii publice, reușind să suscite o enormă antipatie populară. E adevărat că și unul și altul sunt numiți de adversarii lor ”dictatori” (”viktator” în cazul lui Orban), dar e vorba doar de un limbaj polemic, care nu se simte obligat să facă distincțiile necesare.

Orban a dat o nouă Constituție pe care încearcă să o impună tiranic, în timp ce Băsescu modifică în practică prevederile unei Constituții mai vechi.

Dacă am dori neapărat să găsim asemănări românești cu regimul Orban le-am găsi mai curând în prima legislatură FSN după alegerile din 20 mai 1990. Parlamentul României cunoștea atunci o majoritate FSN strivitoare și sufocantă, care a provocat de altfel fenomenul Piața Universității.

Acum în Ungaria există o opoziție care pare să aibă același sentiment al exasperării și neputinței în fața unor majorități populare fără fisuri, fiind nevoită să facă recurs la opinia publică internațională.

Dar decalajele rămân foarte mari. De exemplu, majoritățile populare românești din anii ‘90 se plasau mai curând la stânga, manifestând un naționalism alterat, de fabricație comunistă, în timp ce Fidesz exprimă un soi de naționalism restituționist care se întoarce nostalgic mult înaintea perioadei comuniste.

Prin urmare, nici de data aceasta PSD nu are destule temeiuri să-l asemene pe Traian Băsescu cu Viktor Orban. Căci dacă Traian Băsescu a condamnat formal comunismul, el a rămas în sinea lui atașat de naționalismul formulat de Adrian Păunescu.

În sfârșit, ar fi exagerat să-i căutăm președintelui Băsescu un profil politic distinct: social-democrat rezolut până la cucerirea puterii și apoi dintr-o dată popular conservator, anticomunist o clipă, pentru ca în clipa următoare să-l omagieze pe Adrian Păunescu, suveranist o vreme, pentru a deveni apoi federalist european și cu siguranță că seria metamorfozelor nu se încheie aici.

În concluzie, PSD se înșală, dar într-un mod care, paradoxal, îi dă mai curând satisfacție.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Robert Schwartz