Samson fără Dalila

Indiferent de partid, indiferent de generaţie, indiferent, chiar, de educaţie, politicianul român se simte dator să-i dispreţuiască pe intelectuali. A arătat-o din plin Ion Iliescu, a ilustrat-o cu voluptate Emil Constantinescu, şi-l văd încălzindu-se pe tuşă pe Traian Băsescu. Dacă în cazul primilor doi lucrurile sunt previzibile, în cazul actualului preşedinte al României ele sunt de-a dreptul stranii. Nu de alta, dar el n-ar fi ajuns, în vecii vecilor, la Cotroceni dacă n-ar fi avut sprijinul masiv al acestei pături de-a cărei influenţă politicienii români nu sunt conştienţi. Ca un tăvălug, entuziasmul acesteia pentru „marinarul atomic” a cuprins presa, iar apoi pe mulţi dintre românii ce păreau decişi să meargă la nesfârşit pe mâna pesedeilor.

Ce e, în fond, un intelectual? Ar fi bine să se ştie că el nu se confundă, nici pe departe, cu posesorii de diplome de studii. Un intelectual e cineva care gândeşte cu propria minte. Cineva care nu are nevoie de indicaţii de partid, de programe şi platforme îndărătul cărora să-şi ascundă identitatea. Un intelectual e, în genere, un om cu mâinile goale, dar cu capul plin de idei. Că adeseori e mai comod să ai de-a face cu yes-men-i, cu inşi gata să aprobe orice năzbâtie care-ţi trece prin cap, nu e nici un secret. Aşa ajung să facă incredibile cariere tot felul de inşi care n-au mai abandonat poziţia „echer” de când au înşfăcat primul osişor al vieţii lor publice.

Rareori am avut, în ultima vreme, o senzaţie mai inconfortabilă decât atunci când am citit titlul, plasat în partea de sus, a extremei vizibilităţi, a paginii întâi a unui cotidian: „Andrei Pleşu pleacă, Elena Udrea rămâne”. Momentul e mai complicat decât pare. Tare mi-e teamă că o dată cu plecarea de lângă Traian Băsescu a consilierului său pe politică externă se va evapora încă o doză din simpatia intelectualilor faţă de preşedinte. Când ai avut norocul să-l convingi pe Andrei Pleşu să ţi se alăture, faci orice efort şi orice compromis pentru a-l păstra cât mai mult lângă tine. Nu e suficient să-l declari „genial”, aşa cum Traian Băsescu, spre onoarea sa, a făcut, pentru ca în clipa imediat următoare să uiţi complet de existenţa lui. Sunt convins că problemele de sănătate ale lui Andrei Pleşu au avut un rol în decizia de a demisiona. Dar un strateg adevărat ar fi găsit o soluţie pentru a-l păstra. De pildă, degrevarea unui personaj de viziune de munca cenuşie a rutinei presupuse de o casă mare precum Cotroceniul.

Semnalul transmis de preşedinţie prin acordul de a se despărţi atât de uşor de Andrei Pleşu nu e, nici pe departe, unul care să ne liniştească. Formidabilele legături ale fostului consilier în spaţiul german, experienţa diplomatică, anvergura gândirii şi, nu în ultimul rând, farmecul lui devastator ar fi fost mai necesare ca oricând în vremile tulburi pe care le trăim. Rămas în compania mahărilor de la serviciile secrete, Traian Băsescu e pe cale să retrăiască drama lui Constantinescu. Şi tare mi-e teamă ca diferenţa de temperament dintre ei să nu fie suficientă pentru a astupa găurile vaporului care începe să ia din ce în ce mai multă apă.

Rămas fără sprijinul intelectualilor, antipatizat, deja, de-o parte a presei pe care o antipatizează făţiş el însuşi, Traian Băsescu devine, pe zi ce trece, eroul unei pantomime în care, personal, nu mi-aş fi închipuit că va juca vreodată. Constat aceste lucruri cu tristeţea şi simpatia cuiva care speră că erorile în serie din ultima vreme n-au nimic de-a face cu drama lui Samson tuns de blonda lui Dalilă.