Salariile, între convenţie şi valoare socială

Primul ministru a anunţat că legea salarizării va fi trimisă la Parlament în 22 noiembrie, în scopul adoptării ei prin angajarea răspunderii. Cu toate că proiectul acestei reforme a fost dezbătut şi negociat cu sindicatele şi reprezentanţii grupurilor profesionale încă din prima parte a anului 2009, guvernul are temeri îndreptăţite că va eşua în Parlament.

Cauza principală nu stă însă în radicalizarea Opoziţiei, ci în ierarhizarea însăşi a salariilor, care nu reuşeşte să convingă că exprimă ceva firesc reieşit din societate. Oricât de mult ar fi discutat şi remaniat, oricât de multe concesii şi derogări s-ar face, sistemul acesta rămâne ceva convenţional care provoacă o mare frustrare socială.

Legea cadru defineşte 15 coeficienţi de departajare la care se adaugă şi anumite corective. Cel mai mare salariu din sistem va fi aşadar de 15 ori mai mare decât salariul minim. Dar problema nu rezidă în acest ecart, mai mare sau mai amic, ci în felul în care sunt aliniate profesiile pe diferite paliere. Magistraţii de pildă au protestat vehement anul trecut, revendicând să fie plasaţi pe un palier mai înalt şi au declanşat, deşi nu au recunoscut acest lucru, o grevă în toată puterea cuvântului. De vreme ce se spune că Justiţia este atât de importantă, de vreme ce UE face la rândul ei atâta caz de justiţie, - au argumentat judecătorii reuniţi într-un sindicat ad-hoc - magistraţii ar trebui să primească coeficienţi egali cu miniştrii.

Cu toate acestea societatea în marea ei majoritate a dezaprobat greva magistraţilor. Dacă cetăţenii ţării ar avea convingerea că de la Justiţie emană dreptatea şi implicit o bună ordine socială, atunci ar fi dispuşi să plătească pentru actul de justiţie oricât de mult. Astăzi însă, pe lângă cheltuielile procesuale enorme, justiţiabilii contribuie indirect şi la întreţinerea unui corp de magistraţi care nu trezeşte prea multă consideraţie.

Există un exemplu foarte bun, care arată că oamenii sunt cu adevărat dispuşi să plătească dacă ceea ce primesc în schimb li se pare preţios. Se ştie că un chirurg primeşte mulţi bani sub forma unui onorariu neoficial şi lucrurile nu se vor schimba prea curând. În acest domeniu intervine în bună măsură piaţa liberă, căci asistenţa medicală de calitate este rară, şi, ca să ajungi la ea, trebuie fie să stai la cozi interminabile, fie să plăteşti.

Este adevărat şi faptul că medicii din spitale profită de resursele publice, pe care le privatizează clandestin, dar lăsând deoparte abuzul şi înşelătoria, ei îşi vând competenţa şi talentul personal. Modelul acesta hibrid a reuşit, în ciuda tuturor inconvenienţelor, să ţină în viaţă un sistem medical aflat pe marginea prăpastiei. Exemplul acesta arată şi cât de nefirească este echivalarea unui medic cu funcţionarul din birocraţia de stat şi cât de departe este varianta oficială de adevăratele valori ale societăţii.

Situaţia profesorilor este mult mai neclară. Societatea ar fi dispusă să plătească şi pentru o educaţie de calitate, dacă ar şti ce înseamnă aceasta. Sănătatea este un bun elementar şi uşor de evaluat, dar educaţia este ceva mai complicat care trăieşte astăzi în planul unor multiple confuzii. Din această pricină piaţa liberă, exprimată prin universităţile particulare, face ravagii, în timp ce ultimii profesori de calitate rămân victimele sigure ale ignoranţei publice.

Guvernul, în legea pe care doreşte să o adopte prin asumarea răspunderii, nu a reuşit cu adevărat să reformuleze sistemul de salarizare, adaptând o realitate birocratică preexistentă la posibilităţile bugetului şi la raportul actual de forţe din societate.

Deşi nu au suficientă susţinere politică, autorii legii au făcut totuşi concesii acelor grupuri care au o mare forţă de presiune publică. În linii mari, Guvernul s-a bazat pe faptul că obişnuinţele sociale vor uşura acceptarea legii şi vor împiedica declanşarea unor proteste prea ample. În definitiv cei obişnuiţi să fie ultimii, vor accepta să fie ultimii şi de aici înainte.

Legea aceasta este, aşadar, produsul unui imperativ economic şi nu expresia unor valori sociale şi de aceea nu este de mirare că suscită atâtea controverse.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu