Un moment-cheie pentru securitatea noastră

Deși pentru cei care și-au petrecut cea mai mare parte a vieții active după 1990 e ceva relativ nou, pentru România și predecesoarele sale istorice nu este.

Orice bun cunoscător al istoriei românești îți poate spune că entitățile din care a rezultat România au avut un lucru în comun în privința modului în care au privit exteriorul. Permanenta insecuritate. Chiar dacă orice istoriografie romanțează trecutul, ba chiar îl construiește, entitățile din care a rezultat statul român contemporan au fost aproape permanent dominate și amenințate de puterile din jur.

În mod sincer, nu mă pot gândi la niciun stat european care să fi rezultat din entități atât de puțin importante în Evul Mediu și epoca modernă timpurie și să fi ajuns la nivelul de extindere geografică, populație și mai ales coeziune națională și statală.

Din punctul ăsta de vedere, proiectul național românesc a fost un succes, chiar dacă la nivel de dezvoltare nu a fost atât de reușit.

Ungaria, unul dintre cele mai importante state europene din Evul Mediu, care a inclus părți importante din actualele state vecine, e mult mai mică decât România.

Bulgaria, urmașa unor veritabile imperii, de la hanatul lui Asparuh la dinastia Asăneștilor, este un stat chiar mai mic și mai puțin populat.

Noi am ieșit neașteptat de bine din punctul ăsta de vedere.

Dar mereu am stat cu teamă. Insecuritatea nu s-a terminat când am avut un stat numit România. În ultima treime a secolului XIX a trebuit să jonglăm permanent printre Marile Puteri, temerea cea mai mare venind dinspre Rusia.

Ieșită cu noroc și sacrificii din Primul Război Mondial, România a trăit permanent cu teama de URSS, apoi de Germania nazistă, ba chiar și de o resurgență a puterii maghiare.

URSS a fost principala amenințare și în perioada comunistă, mai ales după ce liderii de la București au ales o politică mai independentă.

Citiți articolul integral AICI.