Refugiată din Ismail: "Am trăit ca neamurile cu rușii"

Alina are 28 de ani și a plecat de lângă Ismail împreună cu copiii ei, Albina, de 5 ani, și Artion, de 9 ani. S-a hotărât să-i ia și să plece, după ce au căzut primele două proiectile în apropiere de satul lor, la doar 15 kilometri, unde există o bază militară. N-a șovăit nici un moment, deși au gospodărie mare, casă nouă, găini, grădină frumoasă și un câine după care plâng deja copiii. Speră să se întoarcă peste câteva săptămâni. Nu-și imaginează că poate dura mai mult. Oricum, se consideră norocoasă că a ajuns la Galați, că soțul ei Alexandru a venit din Germania să-i ia cu el, că ambii copii sunt sănătoși. E recunoscătoare că au primit adăpost cald, mâncare și tot ce au nevoie. Vede partea bună a lucrurilor și încearcă să ignore partea întunecată a acestei aventuri nedorite. Visează la casa ei și la confortul domestic, dar până atunci a dat o mână de ajutor la organizarea unui colț de joacă pentru copiii care stau în M11. Alina a lucrat multă vreme la un orfelinat și știe mai bine ca multe mame ce nevoi stringente au cei mici, așa că i-a pus să deseneze, să picteze, stă lângă fiecare, are răbdare, îi consolează pe cei supărați, și pentru puțină fericire, le-a deschis o expoziție ad-hoc. Imaginile naive înfrumusețează de-acum pereții holului de la parter.

Lumea copiilor refugiați s-a prăbușit, dar se reconstruiește din bucăți, nu mereu solide, mai ales că pentru mulți, destinația nu e dinainte cunoscută. Din Galați sunt curse spre Italia, „la preț redus pentru refugiați”. Multe autocare pleacă direct spre Germania din graniță, de la Isaccea sau din apropiere de Giurgiulești. Cei care au bani și acte în regulă pot ajunge într-o zi și jumătate în cea mai bogată țară de pe continent. Nu toți știu, însă, ce vor putea face acolo. Soțul Alinei lucrează în estul Germaniei de aproape un an, e muncitor în construcții și nu câștigă grozav, dar cel puțin își va putea întreține familia, până când vor veni vremuri mai liniștite. „Când am plecat, n-am știut unde voi ajunge ”, spune Alina. „Am trăit ca neamurile cu rușii, dar noi vrem să avem țara noastră și fiecare să stea acasă la el și în țara lui.” Alina o îmbrățișează pe micuța Albina îmbrăcată în roz, cu părul lung atârnându-i în șuvițe blonde pe spate și care plânge că desenul ei cu un urs gras nu a apucat să fie pus pe perete. Lipesc amândouă coala de hârtie lângă celelalte tablouri și apoi Alina își continuă diatriba împotriva invadatorilor Ucrainei: „Rușii sunt vinovați că noi nu mai avem case, dacă ei nu intrau în țara noastră, stăteam și acum liniștiți. Mă gândesc zi și noapte că ne vom întoarce, că viitorul nostru este în Ucraina, fără foamete și fără război.”

La M11 totul este organizat de Asociația pentru Salvare, Recuperare și Ajutor Umanitar din Galați. Voluntarii triază ajutoarele pe care le primesc  și au grijă ca fiecare din cei 116 refugiați din acest bloc să primească trei mese calde pe zi. Andrei Tatolici ne spune că organizația lor primește doar donații materiale și mă duce în așa numita cantină, care e pe jumătate plină cu haine primite, care trebuie așezate în funcție de mărime, în așa fel încât să poată fi împărțite cu ușurință celor care au nevoie. 100 de voluntari lucrează în patru schimburi, între ei și două asistente, care asigură prin rotație un serviciu sanitar permanent. În afară de clădire, care a fost pusă la dispoziție de primărie, restul serviciilor pentru refugiați se asigură doar prin voluntariat și donații. La intrarea în M11, doi polițiști de proximitate au grijă să nu intre străini, fiindcă au existat tentative zilele trecute: au apărut pe rând câțiva inși, îmi spune unul dintre voluntari, care au întrebat despre ucrainence între 18 și 30 de ani.