Puterea președintelui și iluzia independentului (SpotMedia)

Este, potrivit directorului INSCOP Remus Ștefureac, o opțiune majoritară indiferent de categoria de vârstă sau de tipul de localitate în care trăiesc, ceea ce explică de ce aproape toți candidații partidelor măsurați pentru alegerile prezidențiale au o intenție de vot mai mică decât cea a partidelor pe care le reprezintă.

În același timp, invariabil, alegerile prezidențiale antrenează cele mai mari energii și emoții, pentru că funcția este privită ca sediul puterii supreme, dacă nu chiar absolute, în România.

Să fie chiar așa?

Fosta consilieră prezidențială a lui Traian Băsescu, Adriana Săftoiu, aflată ani de zile în primul cerc de la Cotroceni, a afirmat deschis la Europa FM că puterea funcției prezidențiale este supraevaluată în România. O afirmație pe deplin susținută de prevederile constituționale.

Constituția în vigoare a României a fost elaborată imediat după căderea lui Ceaușescu și “părinții” ei au fost obligați să facă o medie între trauma extrem de recentă a dictatorului, adică a concentrării puterii într-o singură mână, și faptul că personajul central al tranziției era președintele Iliescu, care nu putea fi lăsat într-o poziție decorativă.

Așa s-a ajuns la un sistem de partajare destul de complicat, pe alocuri insuficient detaliat (dar nici toate inepțiile politicii contemporane nu puteau fi anticipate, e drept), de republică semiprezidențială atenuată comparativ cu Franța.

Între timp, în războaiele politice succesive, o Curte Constituțională devenită stat în stat a tuns atribuțiile constituționale ale președintelui. În plus, logica arhitecturii constituționale, mai ales a partajării puterii executive între președinte și premier, care erau rezultați (direct, respectiv indirect) din alegeri concomitente, a fost distrusă de majorarea mandatului prezidențial la 5 ani.

Puteţi citi articolul integral AICI.