Zece ani cu Papa Francisc

„Știți, era treaba conclavului să dea Romei un episcop. Se pare că frații mei, cardinalii, au trebuit să meargă aproape de capătul lumii pentru a-l găsi". Puțini îl cunoșteau pe cel care se adresa lumii din loggia Bazilicii Sfântul Petru. Argentinianul Jorge Mario Bergoglio, Arhiepiscop de Buenos Aires, nu fusese niciodată remarcat în mod deosebit de mass-media. „Jorge cine?...”.

Observatorii Bisericii Romano-Catolice știau, însă, că bărbatul care avea atunci 76 de ani fusese deja în cursa pentru a-i succeda Papei Ioan Paul al II-lea în 2005, dar a pierdut în fața germanului Joseph Ratzinger, care avea să devină Papa Benedict al XVI-lea.

Zece ani mai târziu, mulți oameni din întreaga lume încă mai vor să știe cine este acest Papă. Pare adesea familiar oamenilor dar în anumite privințe le rămâne străin. Cel puțin un lucru este clar: Papa Francisc este diferit de predecesorii săi.

Un nume programatic

Bergoglio a ales - și asta a fost o surpriză suplimentară - să fie cel dintâi Papă care poartă numele Francisc. Papii au avut mereu o slăbiciune față de fondatorul Ordinului Franciscan și de opțiunea acestuia pentru sărăcia absolută. Dar nici unul nu s-a hotărât să poarte numele sfântului născut în 1181/82 și mort în 1226. Moștenirea pe care chiar acest nume o poartă este una programatică.

„Papa Francisc este un iezuit franciscan. Are calitățile profetice ale lui Francisc de Assisi. Prețuiește sărăcia, simplitatea, mediul, dialogul interreligios. Vrea să repare Biserica, asemeni sfântului, pentru că este stricată”, a apreciat, pentru Deutsche Welle, teologul și jurnalistul olandez acreditat la Vatican Hendro Munsterman.

De la începutul pontificatului, din martie 2013, au existat multe semne ale simplității: Francisc se plimba cu pantofi uzați, nu și-a stabilit locuința în Palatul Apostolic ci s-a instalat în casa de oaspeți a Vaticanului. Iar și iar și-a îndreptat atenția și mesajele către defavorizații societății, către refugiați sau alți migranți. Destul de multe dintre cele 40 de călătorii ale sale în străinătate l-au dus la marginea comunității internaționale sau a societăților din țările vizitate. Călătorește într-o mică mașină italiană.

Cu enciclica sa ecologistă „Laudato si” din 2015, în care a cerut mai mult respect față de creația lui Dumnezeu și față de oameni, Papa Francisc a atras atenția presei din întreaga lume în încercarea de a influența conferința mondială privind clima de la Paris, din toamna aceluiași an. Odată cu trecerea timpului și înaintarea în pontificat s-au înăsprit și acuzele la adresa țărilor industrializate și mai ales a europenilor. În timpul pandemiei a cerut cu insistență ajutor în vaccinuri pentru țările mai sărace.

Asistăm la o schimbare poate nu geopolitică, dar cu siguranță geoecleziastică. Francisc nu este european - și asta într-o Biserică tradițional europeană și centrată pe Europa. „Este primul Papă cu adevărat global, un Papă non-occidental, care a scos catolicismul din limitele unui moralism al clasei de mijloc, definitoriu pentru credință”, consideră istoricul religiilor Massimo Faggioli, pentru DW.

Adio Europei?

Conform celor mai recente cifre publicate la începutul lui martie, există 1,378 miliarde de catolici în întreaga lume. De la an la an, numărul credincioșilor catolici din Africa și Asia - și ponderea lor în totalul mondial - este în creștere. În Europa, numărul stagnează. La fel evoluează și clerul. Se observă și diferențe între caracteristicile diferitelor Biserici catolice. Biserica Catolică din întreaga lume devine, se pare, o multitudine de Biserici Catolice.

Francisc a devenit Papă într-un moment în care scandalurile privind abuzurile săvârșite de diverși prelați catolici zguduiseră deja Biserica în multe locuri din lume. Așa părea, atunci, cel puțin. Abia între timp problema violențelor sexuale comise de oamenii Bisericii a devenit una cu adevărat globală. Și Francisc abordează această situație dramatică mai tranșant decât predecesorii săi. Pentru unii din Vatican merge prea departe.

Mai presus de toate, are o abordare diferită. Fundamental. Francisc a ordonat Bisericii să se gândească la ea însăși, iar pentru a face acest lucru, se bazează pe mult mai mult dialog, mult mai multă dezbatere și toleranță față de opiniile diferite decât erau credincioșii obișnuiți pe vremea când Vaticanul dicta totul cu autoritate.

Sinodurile sau Biserica în dialog

În limbaj ecleziastic, termenul pentru acest dialog este „sinodalitate”. Biserica este în mișcare și în schimbare. Pe vremea predecesorilor lui Francisc, sinoadele episcopilor din Vatican erau evenimente preambalate de confirmare a autorității. Francisc vrea dezbateri deschise și controversate. Asta nu înseamnă, însă, că fiecare impuls este urmat și de schimbări concrete.

Istoricul Faggioli explică acest lucru folosind exemple concrete și întrebări deschise: „Ce se va întâmpla cu rolul femeii în Biserică, cu femeile în diaconat, dar și cu femeile în funcții în general?”. Alte întrebări vizează reformele teologice și structurale, în special legate de conducerea Bisericii.

„Profeticul și îndoielile precaute sunt cele două norme simultane în cazul Papei Francisc””, observă teologul Munsterman. Îi neliniștește „pe toți cei care vor schimbări și speră în decizii rapide, dar și pe cei care, dimpotrivă, ar lăsa totul așa cum este sau poate chiar vor să se întoarcă la vremurile bune ale lumii ideale, ca în Bavaria lui Benedict al XVI-lea".

Francisc este, între timp, unul dintre cei mai bătrâni Papi din istoria Bisericii. Mai în vârstă decât Benedict la demisie, mai în vârstă decât Ioan Paul al II-lea la moarte. Se deplasează tot mai des într-un scaun cu rotile, iar programul călătoriilor sale devine tot mai concis.

Cum va rămâne în istorie pontificatul lui Francisc este încă o întrebare deschisă, după zece ani petrecuți deja în Sfântul Scaun. Biserica Catolică și funcția papală sunt oricum diferite, astăzi, față de cum erau în 2013. Francisc, spune Munsterman, este un Papă „care gândește în procese”. Discursul lui profetic pune în mișcare procesele și vrea să provoace. În paralel, însă, iezuitul vrea să conducă spiritual aceste procese.

Faggioli urmărește să afle spre ce duce sinodalitatea, un proces cu „rezultat deschis, încă incert”. „Este cel mai mare pariu” iar acesta va da măsura importanței pe termen lung a Papei Francisc. „Următorii doi ani vor fi cruciali”.