Paradoxurile lui Geoană între SUA și (post)nomenklatură

Această imperfecțiune despre care vorbește poate însemna și că în acest fel păcatele sale mai vechi pot fi uitate, fiindcă ar fi deja prea vechi. Și-a învățat însă lecțiile?

La 66 de ani, Geoană a fost pe rând ambasador la Washington, ministru de Externe, președinte PSD, candidat la președinție în 2009 din partea social-democraților, devenit secretar general adjunct al NATO pe semnătura prim-ministrei PSD, Viorica Dăncilă. 

În urmă cu 15  ani, când a pierdut cursa prezidențială în fața președintelui de atunci, Traian Băsescu, Mircea Geoană era susținut de toți mogulii presei autohtone și de o întreagă țesătură a sistemului. A pierdut însă în confruntarea televizată cu Băsescu, acuzat în direct de o vizită nocturnă făcută în prenoaptea dezbaterii la controversatul om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, pe atunci patron al celei mai influente televiziuni de știri. În final a avut cu 70.000 de voturi mai puțin decât președintele în funcție. 

Geoană cunoaște bine politica românească, a avut relații amicale și mai mult decât atât cu unii dintre cei mai dubioși politicieni din PSD și din mediul de afaceri în perioada 2004-2014. Apoi s-a întors la politica externă și a adus în România Institutul Aspen, una dintre cele prestigioase organizații non-profit din Statele Unite care se ocupă de politici globale. Din 2019 a fost numărul 2 în NATO, a părăsit conducerea Alianței înainte de termen și a fost decorat ieri, în ultima sa zi acolo, cu Ordinul NATO „Serviciul Merituos”, în semn de recunoaştere a „excepţionalei activităţi în slujba Alianţei Nord-Atlantice”.

În clipul de lansare, Mircea Geoană își dă jos cravata, își suflecă mânecile și promite „o schimbare reală”, în care va fi „un președinte pentru toți”, „un președinte al oamenilor, nu al partidelor”, va fi în același timp „pentru tradițiile și credințele românilor”, dar și „pentru modernitate și progres”. Promite să fie un lider care „se va bate” pentru români pentru „a renaște împreună”.

De doi ani, Geoană vorbește de pe pozițiile unui naționalist luminat, prezentându-se, la fel ca în clip, într-un mod paradoxal: tradiționalist și modernist, credincios și progresist, suveranist și atlantist. De altfel, el a vorbit din 2022 încoace despre un Paradox românesc, o sintagmă folosită mult înainte de Sorin Alexandrescu, profesor la Universitatea din Amsterdam. Alexandrescu vorbește despre trei paradoxuri, pornind de la geografia și istoria care au plasat România între Europa centrală, Europa răsăriteană şi Balcani, ajungând la integrarea românilor în timp, în istoria europeană, dar suferind de continuităţi/discontinuităţi culturale.

În ciuda avatarurilor istorice care au acţionat asupra Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei, limba şi cultura română dovedesc o unitate surprinzătoare, fiind totuși minate de două discontinuităţi fundamentale: una între cultura orală/tradiții și cea scrisă iar a doua între cultura română începând cu secolulul al XIX-lea, cînd România se orientează definitiv spre Vest și ignoră vechile sale raporturi cu lumea balcanică. (Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Univest, București, 1998).

Geonă adaptează Paradoxul român al  lui Alexadrescu, folosindu-l ca slogan de doi ani încoace și reinterpretându-l pentru electoratul pe care-l vizează în idei simple: un prim paradox pe care îl enunță Geoană e legat de discrepanța spațiu-locuitori, „pe o suprafață ca a Marii Britanii, vom fi țara cu cea mai mică densistate”; apoi, „o altă fațetă a Paradoxului romanesc”, după cum o numește prezidențiabilul, se referă la faptul că România e „mai protejată prin, NATO și UE, de riscuri de securitate din exterior mai mult decât oricând altcândva în istoria zbuciumată a națiunii - și totuși suntem  mai vulnerabili intern decât oricând altcândva în istorie”. „România are nevoie de un un radicalism pozitiv și sănătos. Primenirea Ideii Naționale.” Mircea Geoană mizează deci pe un radicalism pornind din paradoxurile prin care se autodefinește, dar care din punct de vedere logic sunt greu de acceptat.  

El se prezintă, de fapt, ca un tehnocrat, fără ideologie, alunecând sinuos între stânga și dreapta, dar având o singură axă clară, definită de toată biografia lui complicată: un atlantism fără cusur. Avantajul cu care intră în competiție se face însă prin comparație cu ceilalți prezidențiabili: e singurul care stăpânește politica externă, prerogativa principală a președintelui, singurul care se poate exprima clar și coerent în mai multe domenii. 

Biografia îl trage în jos, nu doar fiindcă a fost adus și crescut în partid de Ion Iliescu și Adrian Năstase, dar și pentru că, în perioada când a fost președinte al PSD, a luat înfățișarea, obiceiurile și aroganța liderilor social-democrați obișnuiți cu favoruri și lux. Se definește ca independent, dar face parte dintr-un grup al post-nomenklaturii de tranziție.