Opinie: Între „viața ca o pradă“ și cum scăpăm de noi

Când lumea românească e împărțită tot mai sever de la o zi la alta între bogați și săraci, bogații ajungând tot mai bogați iar săracii căzând tot mai abrupt în sărăcia lucie, când casta politicienilor e tot mai puțin aplecată să afle și să rezolve problemele oamenilor, de la minoritățile de orice fel, etnice, religioase, sexuale, la majoritatea ținută captivă în ignoranță  ̶  „V-am lăsat săraci și proști, m-am întors și v-am găsit și mai săraci și mai proști“, le-a spus Brâncuși rudelor sale despre români când a revenit de la Paris pentru scurtă vreme la Hobița  ̶ , când „azilele groazei“ în care au fost umiliți, ținuți nemâncați, culcați în locuri insalubre bătrânii și persoanele cu dizabilități au stat ani de-a rândul sub nasul funcționarilor statului și al politicienilor cu ștaif precum ministra Familiei Gabriela Firea ori eternul primar al orășelului Voluntari Florentin Pandele, când securiștii torționari ai disidentului Gheorghe Ursu au fost spălați de crimă de Înalta Curte, când inculpatul Ion Iliescu pentru fapte împotriva umanității  ̶  umanitatea fiind aproape o mie de morți, cu precădere tineri, împușcați începând cu intrarea în televiziune în 22 decembrie ᾿89 a fostului ștab comunist reșapat  ̶  va primi probabil o condamnare post mortem, când intelectualii, academicieni, profesori universitari, scriitori, pictori, actori se ceartă între ei ca chiorii pentru o lupă mincinoasă a recunoașterii publice, când țăranii sunt pentru a câta oară a cincea roată la căruță pentru subvențiile statului român, intenționat disproporționate față de majoritatea statelor UE tocmai pentru a face cale liberă importurilor masive de produse agricole și zootehnice din Europa, când școala a ajuns un loc unde elevii plonjează în ora de clasă în lumea virtuală de pe telefonul mobil de ultimă generație și profesorul se face că plouă, sigur nu generalizez, dar nici nu pot folosi cuvântul excepții, când medicii ne pleacă cu miile, și nu cei făcuți pe puncte, iar cei de-acasă înjură la propriu sistemul și pe decidenții cu școala făcută la FF pentru că uneori nu au nici măcar aspirine în spitale, când nu mai găsești un meseriaș de doamne-ajută, zugrav, instalator, tâmplar, pentru că cei buni lucrează afară, când interlopii fac legea în parcelele umane pe care și le impart între ei, precum mafia, în concubinaj cu primari, polițiști, parlamentari, magistrați, șefi de la fisc, șefi de la vămi, într-un cuvânt cu șefii, când, pe bună dreptate, traficanții de carne vie pentru Occident, inclusiv traficanții de copii, sunt puși la zid de presă și din joi în paște câte unul mai ajunge în instanță, dar prostituția din patrie, aș spune prostituția la firul ierbii, e trecută la „și altele“, când șpaga e lege nescrisă nu doar pentru cei care o strecoară în buzunare, ci și pentru cei care o scot din buzunare, unii, vai de zilele lor, umblând la cărțile prăfuite și scoțând bancnotele pe care le-au dosit între file pentru zile negre, de exemplu pentru o atât de frecventă operație de prostată, pentru o atât de frecventă operație de cancer la sân urmată de chimioterapie, radioterapie și de multe ori de încheierea socotelilor cu viața, pentru o operație pe cord sau pe creier, toate se plătesc, doar cuantumul „atenției“ e diferit, când un adolescent plecat de la azil, acum i se spune „centru de plasament“, își găsește un rost în viață iar odrasla unui individ de bani gata alunecă pe panta drogurilor, a alcoolului, a prostituției, și încă o sumedenie de „când“, atunci avem o problemă, o uriașă fatală problemă. Iar această problemă se cheamă, interogativ, Când scăpăm de noi?

Într-o jumătate de secol de comunism n-am scăpat de noi, cum nu am scăpat nici în 33 de ani de tranziție buimacă spre nicăieri. Ne mișcăm înainte ca melcul, pas cu pas, falsa versiune ideologică a lui Iohannis, și înapoi ca racul, infinit mai repede.

Am scris dintr-o suflare acest glosar al traumelor societății românești și nu am simțit nevoia să pun punct. Chiar și punctul final ar fi trebuit să fie tot o virgulă, dar nu vreau să plictisesc cititorii.

Am avut de multe ori ocazia să vorbesc cu oameni de o înaltă ținută, nu doar profesională, ci și în cercul ancestral al ființei. Unii au ajuns profesori universitari, medici chirurgi care au salvat sute sau mii de vieți, cercetători recunoscuți internațional. Mulți au plecat de la „coada vacii“, cum se spune pe bună dreptate.

Un anume Vucă al Zinchii, așa i se spunea, dintr-un cătun uitat de lume, a învățat alfabetul, numărătoarea până la o sută, apoi adunări și scăderi, tot „Luceafărul“ pe de rost, apoi teoreme, integrale, istoria românilor, e adevărat, măsluită de cerberii comuniști, păzind vacile. Își scria temele pe genunchi, cu tocul cu peniță. Când a vărsat din greșeală sticluța cu cerneală, și-a primit pedeapsa, acasă, taică-său era un om aprig.

Vucă al Zinchii a ajuns cercetător, cu o seamă de invenții în aeronautică recunoscute internaţional. Pentru el, toată viața a fost „viața ca o pradă“. Acum, la pensie, merge deseori în cătunul copilăriei, la casa părintească, pe care o îngrijește să rămână vie, să nu se năruie în uitare.

E doar un exemplu de om care a plecat în viață după ce a muls pentru ultima oară vacile gospodăriei, cele trei vaci, Dumana, Joița și Domnica. Peste timp, părinții s-au dus, mai întâi tatăl, apoi mama Zinca, și s-au dus și vacile.

Nu e așa că e o poveste frumoasă? Nu e așa că lumea are rost doar atunci și numai atunci când oamenii o îmbogățesc cu brațele, cu stiloul, cu trafaletul zugravului, cu rindeaua tâmplarului, cu replica vorbită iar nu spusă a actorului, cu dalta sculptorului, cu coasa cosașului, cu fraza pe muchie de cuțit a scriitorului, cu zâmbetul fragil al femeii după naștere, cu țipătul ca un miracol al pruncului care a venit pe lume, cu ciclurile botezului, al nunții și al morții în bună orânduială?

În urmă cu doi ani, era iarnă, un tânăr de toată isprava din satul în care am copilărit și-a pus ștreangul de gât. Avea nevastă, avea două fete minunate care abia îl așteptau să vină de la târgurile unde se ducea cu brânză de burduf și pastramă de oaie ca să le aducă tot ce își doreau. Le iubea ca pe ochii din cap. Avea gospodărie mare, hectare întregi de fîneață pentru vite. Nimeni din sat nu a putut să înțeleagă de ce și-a pus ștreangul de gât. Pentru el, „viața ca o pradă“, pe care o trăise până atunci, s-a frânt într-o noapte geroasă de iarnă, în grajdul vitelor, cu funia petrecută în jurul gâtului viguros de țăran gospodar.

Cum scăpăm de noi? Cum și când și în ce fel vom putea începe cunoașterea de sine însuși ca un botez al ființei nebotezate?

Eu nu știu. Poate că unii dintre cei care citesc acest psalm al iubirii necondiționate de oamenii vii au acces la alfabetul răspunsurilor.