Oamenii străzii: cu moartea pe viață călcând

Oamenii fără adăpost sunt o problemă acută pe care atât politicienii, instituțiile statului precum și societatea o categorisesc la „și altele“. În regimul Ceaușescu, erau adunați de pe străzi și înghesuiți în adevărate ghetouri, mai ales înaintea unor vizite oficiale ale dregătorilor din fostul lagăr comunist sau ale unor oficiali occidentali. La fel se petreceau lucrurile și cu românii „periculoși“, care erau bănuiți că ar fi în stare să iasă din mulțime și să înmâneze scrisori de protest autorităților primite de Ceaușescu – erau declarați bolnavi psihic și internați în ospicii, cu acordul vinovat al medicilor psihiatri.

Potrivit ultimelor estimări, în România sunt peste 15.000 de oameni adulți fără adăpost, dintre care aproximativ 5.000 trăiesc în București. Cei mai mulți au ajuns în stradă în urma unui divorț, a pierderii locului de muncă, a unor escrocherii prin care le-au fost luate casele. Statisticile arată că peste jumătate din bolnavii psihic cu boli grave sunt părăsiți de propria familie și aruncați în stradă sau, în cel mai bun caz, internați în spitale de psihiatrie ori în ospicii.  

Fără casă, fără asigurare de sănătate și mai ales fără afecțiune

Peste jumătate dintre oamenii străzii nu au acte de identitate și nu pot beneficia de hrană și adăpost la stabilimentele unor fundații umanitare sau la cantinele unor biserici. Aici se cuvine să spun că este greșit să generalizăm lipsa de preocupare a preoților și ierarhilor pentru alinarea suferinței celor sărmani. Ajutorul preoților ortodocși nu e cuantificabil, dar el există, chiar dacă nu în aceeași măsură ca în cazul preoților catolici sau al unor culte recunoscute în România.

Marea majoritate a oamenilor fără adăpost nu au asigurare medicală și nu sunt capabili să meargă singuri la spital în situații de urgență. O bună parte suferă de boli psihice, dar, pe de o parte, sunt ignorați de instituțiile care se ocupă de asistența socială, iar pe de altă parte refuză să fie internați. Mai e și a treia situație, când bolnavii psihic fug din spitale pentru a „locui“ în parcuri, în gări, pe sub poduri, în case părăsite, dormind pe cartoane și acoperindu-se pe timpul iernii cu haine jerpelite primite de la oameni așa-zis milostivi. Aici se impune o informație nebănuită de mulți dintre noi: am fost surprins să aflu de la un homless că de două ori pe săptămână o femeie văduvă îl primește în casă și mănâncă cu el la masă. Beau împreună și câte o bere sau un pahar de vin.

Noaptea de Sânziene, când se deschid cerurile

Pe Vladimir l-am întâlnit în catacombele unui bloc părăsit din Ferentari, când am documentat un reportaj despre Bucureștiul care ucide. De curând l-am găsit în spatele unui bloc din Drumul Taberei, cu toată „averea“ pe care o poartă după el ca într-un marsupiu. Trăiește din mila oamenilor, refuză să meargă la adăposturile pe care mai multe fundații le-au amenajat pentru oamenii fără adăpost. Refuză să spună că a fost internat în stabilimente de psihiatrie, în cei zece ani de când își duce zilele în București, deși evidențele sunt grăitoare.

Vladimir e un aliaj surprinzător de bolnav psihic și cugetător despre ale vieții, cu o sensibilitate pe care mulți oameni obișnuiți nu o au. Iată povestea lui pe care mi-a depănat-o într-o noapte târzie, când secera lunii era ca o limbă de câine deasupra noastră. E o relatare întru totul fidelă, în care am intervenit doar acolo unde incoerența vicia firul povestirii.

„S-a întâmplat în noaptea de Sânziene. Așa a început totul, azi se fac zece ani de când m-am dus în pădure la Cernica, în toiul nopții, mi-aduc aminte ca azi, ploua cu găleata, dar mie nu-mi păsa că ploaia mă făcuse ciuciulete, aveam de îndeplinit o misiune, trebuia să-l văd, să vorbesc cu el, să-l întreb „pe unde mi-ai umblat, măi copile, s-au făcut trei săptămâni și tu nimic, nici o veste, nici un cuvânt din acelea cu care îmi scriai poezii și eu prindeam colile de hârtie creponată de toate culorile cu agrafe de perdelele de la geamurile din toată casa?

Le citeam noaptea cu sufletul la gură, chiar dacă le știam pe toate pe de rost, maică-sa dormea pe canapeaua din sufragerie, nu ne mai vorbeam, nu ne mai apropiam unul de altul, am simțit atunci că mă urăște, de parcă eu aș fi fost vinovat de moartea copilului. Durerea era așa de mare, că voiam să strig, să urlu între patru pereți, dar țipătul nu mă asculta, rămânea în mine ca atunci când îți vine să plângi, dar lacrimile se opresc în cuibul sufletului, rămâne doar revolta cu care îți rupi hainele de pe tine și rămâi așa gol ca într-o peșteră în care mișună liliecii. Abia atunci frica înfrânge durerea.

Zi-mi o poezie pe care ți-a scris-o Tudorică. Mai păstrezi colile de hârtie creponată pe care îți scria poezii?

Eu nu păstrez nimic, domnule. Totul e în memoria mea. După ce l-am pierdut pe Tudorică, am învățat și eu să scriu. Îți zic doar o strofă: „Ascultă la masa tăcerii / Cum vise trezite din somn / Se scaldă-n a lor mângâiere / Cerșind întunericul domn“.

Ai mai fost în pădure la Cernica să te întâlnești și să vorbești cu Tudorică din ceruri?

După zece ani de când l-am pierdut pe Tudorică al meu după o supradoză și eu l-am ținut în brațe până când răsuflarea morții i-a acoperit fața cu broboane reci de sudoare, am luat decizia capitală să mă duc din nou în noaptea de Sânziene în pădurea de la Cernica. Am sperat că de data asta îmi va răspunde, știi că de Sânziene se deschid cerurile și poți să vorbești cu cei duși tot ce nu ai vorbit cât au fost în viață, trup lângă trup și suflet lângă suflet. Nu s-a arătat și nu mi-a răspuns.

„Nu mă duc la adăpost pentru că mi s-ar face milă de mine“

După ce i-am făcut pomenirea de 40 de zile, femeia mea, adică mama lui Tudorică mort, m-a purtat pe la spitale și m-a scos de nebun. M-a urât de moarte din prima clipă după ce ne-am pierdut copilul, zicea pe muțește, doar din privirile cotropite de ură, că ce tată am fost eu dacă nu l-am putut ajuta să scape de droguri.

Știi care e realitatea, domnule? Realitatea e că avea dreptate, că nu am făcut tot ce puteam ca să-l salvez pe Tudorică, acuma ar fi fost la casa lui, cu nevasta și copiii lui. Dar vin și te întreb, unde a fost iubirea dacă ura a năruit totul în sufletul ei? Unde e dreptatea, omenească, dacă m-a scos de nebun și m-a dat afară din casă?

Am rezistat un an, lucram la Combinatul de îngrășăminte din Turnu Măgurele, stăteam ba la un prieten, ba la altul. La concedieri m-au pus pe listă, a umblat fosta mea femeie la șefi și le-a arătat certificatul că sunt bolnav cu psihicul. Poate că eram, dar nu cât să nu-mi port de grijă. Ca și acum, sunt puternic ca ursul și înțelept ca șarpele.

Și uite-așa am ajuns aici, în București, e lume multă și trăiesc din mila oamenilor. Știu că vrei să mă întrebi de ce nu mă duc la un adăpost din ăsta social, sunt și cantine pentru săraci. Nu mă duc, domnule, pentru că mi s-ar face milă de mine văzându-i pe toți nevoiașii de acolo, unii sunt cu mințile rătăcite, alții nu-și mai pot ține nevoile, e jale mare. Eu am tot ce-mi trebuie aici, asta e toată averea mea, casa pe care o port în spate de colo-colo.

„Cine decide ce e realitatea și ce e speranța?“

Permite-mi, te rog, o precizare. Pentru a scrie, cum scria Tudorică al meu, rădăcina cuvântului este șarpele. Nu-mi arde de glumă, șarpele e mult mai intelectual și mult mai măsurat decât Dumnezeu.

Bine, dar șarpele ucide, Dumnezeu nu ucide.

Da, dar omoară pe cine trebuie, are înțelepciunea să aleagă. Pe planeta asta nu există criminal mai înțelept decât șarpele.

Sună frumos, Vladimir, dar eu cred că inventezi, că ai un spațiu numai al tău care nu are nici o legătură cu realitatea.

Permite-mi, te rog, o întrebare, un gând al meu de când am rămas pe străzi, fără viziunea zilei de mâine, fără un suflet lângă mine. Ce e aia realitate? Cine decide ce e realitatea și ce e speranța, suma viselor și dorințelor? Nimeni, pentru că realitatea ne fuge de sub picioare ca o nălucă atunci când suntem la greu. Speranța e măcar o promisiune, e funia cu care în realitate vrem să ne spânzurăm, dar sufletul ne mai amână.

Iarăși spun că e frumos ce zici, dar eu nu cred că e adevărat. Realitatea e cea care ne trage de mânecă de fiecare dată când vrem să ne încheiem socotelile cu viața.

Domnule, vorbești de adevăr fără să vorbești și despre dreptate, cum ți-am spus despre șarpe. Nu trebuie să uităm de vultur, și el face dreptate. Vulturul zboară deasupra stolului de porumbei și întrebă comunitatea care dintre ei e bolnav. Apoi se dă pe spate, îi bagă ghearele în gât porumbelului bolnav și dă drumul la sânge să curgă de la cer la pământ. Câteodată nici nu îl mai interesează porumbelul căzut la pământ. Sarcina lui a fost să dea drumul la sânge care să se prelingă impecabil, reține, impecabil de la cer la pământ.

Ți-am spus lucruri pe care tu nu le cunoști. Dacă ai fi dormit în canale, în case părăsite, în parcuri vreme de zece ani, atunci ai fi învățat și tu ce am învățat eu. Tu ai casa ta, eu îmi port toată averea cu mine. Cine e mai bogat cu sufletul dintre noi?“

Nu i-am mai răspuns lui Vladimir. Se făcuse miezul nopții și era timpul să merg acasă. I-am zis „Bună seara“ și el mi-a spus „Bună să-ți fie inima“.

Un preot cu chemare pentru oamenii și copiii sărmani

Parohia Acoperământul Maicii Domnului și Sf. Ștefan cel Mare găzduiește de mai mulți ani cantina socială „Sf. Mucenic Barnaba“. După slujba de Liturghie, am stat de vorbă cu preotul paroh Sergiu Ristea și am aflat că nu doar cantina este o lucrare de binefacere pentru cei aflați în nevoie.

DW: Părinte, sunt bucuros să aflu că există parohii, ca aceasta, care se implică în alinarea suferințelor celor mai săraci dintre săracii noștri, să văd cu ochii sufletului preoți care întind o mână oamenilor fără adăpost și copiilor sărmani.

Preotul Sergiu Ristea: Parohia noastră are mai multe activități în zona socială, și anume, avem și partea aceasta de ajutor social pentru persoanele defavorizate. În primul rând avem cantina, prin care oferim 100 de porții, o ciorbă caldă, felul doi și un fruct sau o prăjitură. Avem și un club sportiv al parohiei, clubul parohial „Ștefan cel Mare și Sfânt“, unde în jur de 40 de copii nevoiași vin și fac pregătire fizică. Avem o echipă de rugby pentru băieți, dar și una pentru fete. La campionatul național de anul trecut, fetele au ieșit pe locul trei, iar băieții pe locul cinci.

Nu am dorit în mod special să avem performanță, am dorit și dorim să avem copii aproape de biserică și să le dăm o alternativă la ceea ce le oferă societatea astăzi copiilor sărmani.

Mai degrabă la ceea ce nu le oferă, sau la ceea ce le oferă cu zgârcenie.

Așa este. Noi îi antrenăm și aici în curtea bisericii, avem o curte generoasă, dar cel mai mult sunt antrenați la un club al Metrorex de lângă lacul Ciurel, unde suntem găzduiți. Primesc și hrană caldă în zilele de antrenament.

Colaborați cu primăria sectorului, în perimetrul căreia se află biserica și cantina socială?

Nu, ne autofinanțăm, ne întrajutorăm, după cu știți, e cel mai bine să te ajuți singur, mai ales în starea social-politică pe care o trăim. De exemplu, antrenorul de la rugby a fost antrenor de lot național, este foarte implicat, a ieșit la pensie și a găsit această preocupare pe lângă biserică. Cu acești copii din familii defavorizate avem cantonamente în fiecare an, în mod special la mănăstiri. Pe lângă antrenamentul fizic, mai și ajută acolo, se mai reculeg, copiii nu sunt obligați să participe la slujbe, lăsăm libertatea fiecăruia să aleagă.

Ce se poate face cu cutia milei dacă banii nu intră în buzunarul preotului

De unde acoperiți costurile pentru cantină, pentru mesele calde pe care le primesc copiii din echipele de rugby, pentru deplasările în cantonamente la mănăstiri?

Din cutia milei. Sunt oameni generoși care ne ajută, mai puțini dintre cei bogați, cei mai mulți nu sunt oameni avuți, cu bani, dar sunt avuți cu sufletul pentru cei nevoiași.

Mai aveți și alte activități cu copiii sărmani? Unii dintre ei n-au avut posibilitatea să meargă la școală, în cel mai bun caz au absolvit doar clasele primare.

Avem un atelier de creație. Duminica, după sfânta Liturghie, avem o doamnă care face cu copiii tot felul de lucruri manuale frumoase aici, în curtea bisericii. Apoi facem cu ei meditații, la matematică, la limba română, la engleză. Avem și cursuri de chitară, toate cheltuielile sunt suportate de inimi generoase, credincioșii susțin toate aceste activități.

Copii care au fugit de-acasă pentru că părinții se drogau

Părinte, vă pun o întrebare mai aparte: Sunt și oameni fără credință, din lumea afacerilor, din administrație, din politică, din magistratură, din poliție, din armată – ne aflăm în cartierul Drumul Taberei, construit special de Ceaușescu pentru cadrele militare – care ajută discret, dezinteresat, adică nu pentru că le-au fost sfințite mașinile, vilele, acareturile de sute de mii de euro?

De ce mă întrebați, nu știți răspunsul?

Ba da, îl știu, și cred că îl știu și cititorii care vor binevoi să citească dialogul nostru. În altă ordine de idei, spuneți-mi care sunt cazurile cele mai frecvente de copii sărmani pe care parohia îi primește în inima ei?

Sunt cazuri de copii din familii monoparentale, cazuri de abandon școlar, cazuri de copii care au fugit din orfelinate sau din familiile cu probleme, alcoolism, violențe, chiar și consum de droguri.

Haideți să încheiem optimist dialogul nostru. Care vă e gândul pentru viitorul apropiat?

Primul gând mă duce tot la echipele noastre de rugby. În curând vom avea cupa Mării Negre la Eforie, acolo este un turneu pe nisip și copiii vor fi foarte fericiți.

În cimitirul Străulești 2 moartea nu e semnată pe cruci

De îngroparea morților străzii care și-au încheiat socotelile cu viața se ocupă primăriile de sector din București. Cum spuneam, o mare parte dintre oamenii fără adăpost nu au acte de identitate. Nu au un nume care să fie scris pe crucea sărăcăcioasă din lemn „pusă la dispoziție“ de birocrații administrațiilor locale. Și procurarea sicrielor e tot în sarcina primăriilor. Așa cum se vede în imagine, mormintele proaspete au cruci pe care sunt scrise cele pământești. Dar în spate, năpădite de iarbă, sunt mormintele „neidentificaților“, victime ale vieții de „boschetar“, alături de victimele mineriadei din 13-15 iunie ’90, și acestea „neidentificate“.

Oamenii străzii mor cel mai adesea de boli incurabile, pe care unii nici nu știu că le au, de frigul iernii, de malnutriție și nu în ultimul rând de alcoolism. Pentru droguri nu au bani, folosesc aurolacul, pe care îl inhalează din pungi de plastic, și alte adjuvante narcotice.

Oamenii străzii nu se sinucid cu ștreangul de gât ci, precum se prelinge picătura chinezească, fiecare zi de viață a lor e și o zi de moarte.