1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Andrei Pleșu: Nu apreciem oamenii mari când sunt în viață

29 septembrie 2023

Spotmedia.ro: Un interviu cu Andrei Pleșu care a avut ca punct de plecare două volume recent reeditate la Editura Humanitas, Capodopere în dialog și Ochiul și lucrurile.

https://p.dw.com/p/4WxVJ
Andrei Pleșu
Filosoful și scriitorul Andrei PleșuImagine: Birgit Zimmermann/dpa-Zentralbild/dpa/picture alliance

„Ne descurcăm noi”: cuvântul acesta e una din marile derive ale limbii noastre și ale folosirii ei, pentru că românul a făcut din asta un ideal de comportament. Ce înseamnă „a te descurca”? A fenta piedicile, regulile, instituțiile, a te strecura. Adică nu mai vrem să le și schimbăm, că dacă le schimbăm, ne încurcăm.

Un interviu cu Andrei Pleșu te pune în dificultatea de a găsi un titlu care să nu piardă nimic, de a transcrie în așa fel încât oralitatea și ideea mereu vie să fie redate chiar și în scris.

Cu toate că își dozează mult mai atent prezențele publice sau poate tocmai datorită acestui fapt, Andrei Pleșu are o generozitate intelectuală specială, cu care, de altfel, am și început interviul: când scrie, scrie pentru a face și el un pas către publicul pe care îl numește nespecialist, dar care este sarea culturii, cel care dă trup și face cultura să devină contagioasă. Asta nu înseamnă, însă, să scrii doar ce vrea publicul să citească, din contră.

Domnule profesor Andrei Pleșu, în primul rând trebuie să vă spun că e o mare bucurie să facem acest interviu. El este prilejuit de reeditarea a două volume, apărute la Editura Humanitas, Capodopere în dialog și Ochiul și lucrurile, două cărți care pe mine m-au bucurat foarte tare pentru că mi-au dat așa o tihnă cum rareori am mai întâlnit-o în ultima vreme atunci când citesc. Poate am și citit tot felul de alte lucruri din cauza contextului istoric. Scrieți în Cuvântul pregătitor al uneia, și aș vrea să începem de aici, că ați vrea să fiți citit sau că scrieți pentru un public nespecialist. Pentru acel public care atât de frumos spuneți este sarea culturii, pentru că el este capabil să ducă mai departe ceea ce întâlnește ca operă de artă și în felul acesta se producă acel proces de contagiune în societate. Care sunt condițiile de posibilitate ale unui astfel de public, cum arată el?

Eu nu am vrut prin declarația asta să minimalizez specialistul. E nevoie și de specialiști care abordează teme în mod științific, care au contribuții concrete la evoluția domeniului. Dar astea sunt făcute pentru a fi citite în cercul lor relativ închis și sunt necesare, dar nu sunt neapărat utile social. Adică omul care are interes pentru cultură sau pentru lectură, pentru imagini, nu apucă, pentru că nu are nici calificarea necesară și nici curiozitatea necesară, să intre în dezbateri de detaliu pe teme de mare specialitate. În schimb, e foarte important ca el să aibă acces la un dialog în care el e inclus.

Eu când scriu cărți și spun că le fac pentru public, scriu și cu intenția discretă de a vrea să-l cuceresc, nu să mă dau eu seducător, dar să îi fac pe cei din public co-interesați în tema pe care eu o abordez, să le trezesc interesul pentru ceea ce eu abordez acolo, nu ca să contribui la o mare dezbatere de specialitate, ci ca să stârnesc o veghe culturală, intelectuală pentru domenii care riscă uneori să fie marginalizate.

Avem această problemă, știți bine, și în presă, să scriem în așa fel încât să înțeleagă „omul de rând”, aceasta este o expresie pentru mine problematică. Dar avem și această problemă a pendulării între, pe de o parte elitism, să scriem pe înțelesul celor care ne citesc și pe de altă parte, populism. Scriem pe înțelesul celor care ne citesc înseamnă că scriem doar despre ceea ce este interesat în imediat publicul?

În niciun caz. Distincția asta trebuie foarte atent utilizată, pentru că eu nu scriu pentru un public neavizat cu totul, pentru că nici n-ajunge publicul acela la mine, nu-l interesează ce scriu. Eu scriu pentru cei care au un interes în domeniile pe care eu le abordez, care au și premisele unui dialog pe acele domenii, chiar dacă nu sunt specialiști și scriu cu conștiința că în felul ăsta sporesc interesul celor care mă citesc pentru ceva care deja era pe lista lor de interese, fără să fie domeniul lor de specialitate.

Cât despre cum se scrie azi la noi, în ziare și peste tot, toată lumea scrie despre orice, are Caragiale o vorbă foarte simpatică: românul care poate citi nu se poate abține să și scrie. E așa, un viciu național uneori.

Când mă apuc de o carte, întâi este interesul meu personal pentru tema respectivă, dar stilistica abordării acelei teme într-o carte sau într-un articol mi se pare că e obligatoriu să fie una comunicativă, atractivă și dacă se poate, chiar seducătoare. Asta nu înseamnă că eu fac frumos în scris, adică fac piruete ca să atrag lumea. Înseamnă doar că sunt preocupat de felul în care un eventual cititor poate fi atras, poate percepe ceea ce am făcut și prin mine, să se apropie de domeniul de care și eu încerc să mă apropii.

Faceți asta în Capodopere în dialog și în Ochiul și lucrurile, pentru că sunt aici texte despre opere de artă, sunt texte despre muzee, despre întâlniri culturale pe care le-ați avut, dar nu sunt scrise din perspectiva unui critic, să spun așa, care s-a așezat confortabil doar în rolul de critic și servește publicului un text așa cum l-ar înțelege el, nu publicul.

Așa este. Eu vreau un dialog. Până la urmă vreau o întâlnire cu cel care mă citește. Acesta e și sentimentul meu când țin o conferință. Sunt oameni care când țin o conferință rămân singuri la pupitru, în sensul că nu se gândesc dacă ce spun ei, în felul în care o spun, ajunge la ceilalți într-un mod cât de cât atrăgător. Nu e din orgoliu, e din respect pentru ce cei din fața mea, eu mă străduiesc să îi țin atenți și să îi țin în priză cu tema și cu propunerile mele de abordare. Acum, ca să vorbesc și de cărțile astea, despre faptul că le-am reeditat acum. Sunt cărți de artă, acum a apărut, când vorbim, și a treia, care a fost prima mea carte, în care am și teza mea de licență, Călătorie în lumea formelor.

Noi ne-am învățat de multă vreme să socotim termenul cultură ca fiind în mod special legat de carte, și anume de scris, de citit, de literatură. Am pierdut încet încet din vedere în sfera culturii componenta vizualității.

Cultura nu e numai literatură. Cultura este și imagine, muzeu, pictură, arhitectură. Cultura vizuală a devenit oarecum secundară sau, în orice caz, mai mult decorativă. Așa, ca impact, să vorbești de Tolstoi este un lucru, pentru un critic sau istoric literar, absolut în regulă. Nu trebuie însă neapărat să te apuci să introduci în discurs și cine știe ce pictură, să invoci pictura rusească de secol al XIX-lea. Tolstoi, Dostoievski, Balzac, Mark Twain vin imediat pe buze, Matisse, Turner și alții nu prea sunt la îndemână.

Asta se vede însă în evoluția bunului gust în toată lumea. Pentru că bunul gust ține de vizualitate în mare măsură. Și e vorba de felul cum ne îmbrăcăm, de felul cum întreținem ambianța în care ne mișcăm. Și mai e ceva, în cultura vizuală există și o tendință de a dialoga pe alte căi decât ale dialogului curent. A vorbi cu ochii, a privi, a înregistra ceea ce se vede, e aici un mod de a comunica diferit și pe care e bine să-l exersezi, ca să-l deprinzi.

Înainte de 1989, ca să fac și teoria despre ce bine era înainte, orice revistă literară importantă, din București sau din provincie, avea o rubrică Cronică plastică. Dacă ne uităm acum în aceste reviste care aveau această cronică plastică înainte, nu prea o mai au. Dacă era un vernisaj la București la Sala Dalles și vorbea Frunzetti, veneau 100 de inși, era o mondenitate din București și așa s-a întâmplat și în alte orașe.

Această mondenitate a dispărut. Și asta pe mine mă face melancolic, nu pentru că îmi aduc aminte de tinerețe neapărat, dar pentru că asta echivalează cu un fel de creștere a opacității, a perdelei dintre ce se vede și ce se dorește să se vadă și cu stingerea acestui interes pentru formă, pentru tot ce înseamnă cultură a imaginii. Asta în ciuda faptului că s-a spus despre secolul trecut că a fost o civilizație a imaginii. Nu prea mai putem spune asta.

Și totuși pare nițel așa un paradox, pentru că pe de o parte constatați acest fenomen, pe de altă parte, atunci când avem, de pildă, Noaptea muzeelor deschise, ați văzut, e îmbulzeală foarte mare la porțile muzeelor. În capitalele occidentale și în București, la muzeele mari tot timpul e aglomerație. Dar eu vă mărturisesc că ultima dată când am fost la Paris, în muzeu, n-am reușit foarte bine să văd operele de artă, vedeam mai degrabă pe ecranele telefoanelor celor din fața mea, pentru că toată lumea fotografia și eu vedeam fotografia, nu ajungeam la tablou.

Ideea aceasta pe care ați formulat-o, că nu mai ajungi să vezi lucrările de pe pereții muzeului, pentru că e plin de inși care se îmbulzesc în jurul imaginii și e și un ghid care le spune ce înseamnă imaginea. Și atunci ei stau cu telefonul, e un program care se poate descărca și stau toți și de uitat nu prea se mai uită, fiindcă-s foarte atenți la ce li se spune, iar tu care vrei să te uiți, n-apuci, că n-ai unde, n-ai cum să te strecori și oricum într-o atmosferă de înghesuială, chiar dacă apuci să ajungi în fața tabloului, atmosfera nu e cea potrivită.

Eu nu pot niciodată să ascult ghidul în căști, pentru că, cum spuneți, mă concentrez pentru a primi o informație pe care nu pot să o leg de nimic apoi.

Și în orice caz, și lectura și privirea sunt, spiritualmente vorbind, niște ocupații care au nevoie de ambianța singurătății. Nu poți să citești și să vezi muzee întotdeauna în grup. Asta pe mine mă deranjează și la un anumit efect secundar al internetului, în care tu ești singur în fața computerului, dar te prefaci că comunici cu 300 de inși și ai cu ei împreună tot felul de lecturi, comentarii. Eu nu cred în comunicarea în singurătate, chiar dacă pe ecran vă văd, aș prefera să vă văd în carne și oase și să stăm de vorbă, percepându-ne integral cu toate ale noastre. La fel cum Google, o spun mereu, a inventat ceva care este grav pentru cultura generală, găsirea fără căutare.

Citiți interviul integral pe Spotmedia.ro.