Nazistule! Naziştilor!

Preşedintele Rusiei, Putin, i-a acuzat de „nazism” pe patrioţii ucrainieni, a căror crimă e că vor o democraţie de tip occidental şi nu o autocraţie de soi kaghebist. Asta în timp ce capii Bisericii Ortodoxe Ruse i-au impus lui Putin să-i declare extremişti pe adepţii unei biserici neoprotestante, ai cărei credinioşi au fost asiduu deportaţi în lagărele de exterminare ale universului nazist.

Nici în România nu stăm mai bine. Pe Mircea Mihăieş l-a insultat ca "fascist bătrân" Victor Viorel Ponta, prietenul mitoman şi plagiator al lui Sebastian Ghiţă, patronul fugitiv al unor averi colosale şi co-lider al unui partid fascistoid zis PRU.

Nepotul spiritual al celui sub oblăduirea căruia se inventa PRM, în speţă Ion Iliescu e și omul care a dat o lovitură de stat în 2012, anul în care alt prieten al său, Dan Şova, nega Pogromul de la Iaşi. Ei toţi, împreună, au încercat să pună pe butuci democraţia românească spre a-i consolida oligarhia. Nu e întâmplător că tocmai Ponta a avut tupeul monumental de a-l califica drept „fascist” pe un promotor neobosit al democraţiei liberale precum scriitorul timişorean.

Nu e de mirare nici faptul că practica apostrofărilor ultimative a continuat şi după debarcarea lui Ponta. Căci blestemul de nazism e eficient. Şochează, pune la colţ, intimidează. Cu acest blestem i-a afurisit de pildă pe protestatarii împotriva OUG 13 fosta mână dreaptă a lui Tăriceanu, pe atunci vicepreşedinte al ALDE.  

Or, nazismul real nu este o invenţie.

Vineri, 17 martie s-au împlinit trei sferturi de veac de la lansarea la Belzec, Sobibor şi Treblinka a acţiunii de exterminare, până în octombrie 43, a două milioane de evrei şi a 50.000 de romi. Operaţiunii i s-a dat numele generalului SS  Reinhard Heydrich, organizatorul Conferinţei de la Wannsee, primul mare inchizitor hitlerist însărcinat să rezolve „definitiv” problema evreiască.

Curios e că de această operaţiune şi de victimele reale ale crimelor în masă ale lui Hitler şi ale regimului său nazist se vorbeşte puţin sau deloc în aceste zile.

Cu atât mai hotărât îşi bat joc de oamenii exterminaţi cu mic cu mare (pentru vina de a nu fi corespuns etnic, rasial, politic sau religios grupului majoritar şi regimului nazist) inşii care iau în gură aiurea şi frecvent acuza de nazism.

Semnificativ este că, pretutindeni, acuzatorii fac parte, adesea, din grupul celor pentru care statul de drept nu face nici cât o ceapă degerată şi-şi exprimă direct sau indirect preţuirea pentru Hitler, regimul nazist sau pentru alte forme de fascism, bolşevism sau colectivism totalitar.      

Una dintre persoanlităţile politice proemeninte care s-a evidenţiat recent cu astfel de învinuiri grele este omologul turc al nedisimulatului admirator al lui Stalin, care este Vladimir Putin. Aflat în concurenţă acerbă cu noul ţar la titlul de cel mai sinistru autocrat din estul Europei, Erdogan nu s-a dat în lături să elogieze modelul regimului nazist, pe care încearcă în aceste zile să-l edifice în imperiul său neo-otoman. Şi tot el a proferat zilele trecute injuria maximă la adresa Olandei şi a Germaniei.

Pe cea din urmă nu s-a mulţumit s-o acuze de nazism, ci i-a reproşat, între altele, şi „terorism de stat” şi „complicitate la terorism”. „În Europa”, l-a îngânat premonitoriu şi unul din subalternii săi, „vor izbucni războaie religioase”. Că Turcia însăşi a declanşat un război împotriva statului laic, fondat de Kemnal Atatürk, şi că Ankara cea islamizată de Erdogan a susţinut mult timp, din răsputeri, terorismul islamist exterminator al ISIS, care a reintrodus în lume metode de genocid nazist, Erdogan şi acoliţii uită să menţioneze.

În răstimp, guvernul Dragnea (căci să nu ni se spună că ar putea fi numit, în chip legitim, "Grindeanu", cât timp premierul nominal n-are doar dificultăţi de exprimare în limba maternă ci e, de fapt, o marionetă) dă cu tifla protestarilor care i-au cerut, în masă, demisia. Deşi au înfruntat mult timp gerul iernii spre a determina acest guvern să-şi asume păcatele impardonabile comise prin tentativa de legiferare a furtului, protestatarii au capotat, acceptând, în parte, să se lase sfidaţi. Guvernul a rămas bine mersi în funcţie. Lipiţi de scaunele lor se păstrează şi marii vinovaţi.

Simultan, cozile lor de topor n-au a se teme, nici ei, de nimic. Politizata Curte Constituţională şi-a depăşit cu superbie atribuţiile. Le-a uzurpat pe cele ale puterii judecătoreşti. Mai grav, le-a acordat, practic, miniştrilor, o imunitate tipic oligarhică. Autorităţile îşi pot continua imperturbabil efortul de a demonta statul de drept. Spus pe şleau, CCR pare să fi cauţionat sfidarea, emiţând certificatul de deces al democraţiei româneşti. Iar poporul nu arată ca şi cum ar mai avea energia de a se revolta ca Islanda, care şi-a măturat guvernul cu câteva mii de protestatari. Docilitatea unor români aminteşte de a şefilor de comunităţi evreieşti colaborând cu exterminatorii nazişti.   

Or, dacă România stă mai rău decât alte ţări la capitolul democraţie, îmi pare că acest neajuns se datorează nu în ultimul rând bulversării ei originare. Pregătiţi rău de elita culturală dintre cele două războaie, mulţi n-au absorbit trauma prelungită de postcomunism, dar iscată de degringolada valorică în care, în reacţie la prima ei modernizare ratată, a fost aruncată ţara, durabil, de rinocerizaţii gândirii fasciste, de la Nae Ionescu, la Nichifor Crainic şi urmaşii.

Acuzaţia de nazism s-a banalizat. La adăpostul ei şi al neasumării autentice a crimelor fasciste se strivesc democraţiile.