"Mi-am lăsat trupul acolo"

În afară de sunetul stropilor de ploaie de pe acoperişul din folie de plastic alb nu se aude nimic. Nu există televizor, nu se aude muzică. Nici râsete de copii. Doar cântecul muezinului întrerupe, din când în când, liniştea. Difuzoare cenuşii sunt agăţate în copaci. Chemarea muezinului la rugăciune răsună peste dealuri şi peste văile pline de noroi.  

În partea de nord-est a Kutupalong-ului - cel mai mare lagăr de refugiaţi din lume - se găseşte tabăra 7. Circa 40.000 de oameni (număr doar estimat)  trăiesc acolo pe o suprafaţă de aproximativ un kilometru pătrat. Nimeni nu ştie câţi rohingya (grup etnic de religie musulmană) au ajuns în fosta junglă a oraşului de coastă de la graniţa dintre Bangladesh şi Myanmar. În taberele de acolo trăiesc un milion de refugiaţi, poate 1,2 milioane sau chiar mai mulţi - depinde pe cine întrebi.    

Minoritatea musulmană

Minoritatea musulmană a început să părăsească Myanmar-ul începând din anii `70. Dar niciodată nu s-au refugiat mai mulţi ca în 2017. În decursul a doar câteva luni de zile s-au salvat de brutalitate şi violenţă peste 700.000 de oameni. Câţi au fost ucişi nu ştie nimeni. Singura certitudine este faptul că genocidul din Myanmar este cea mai cumplită filă din istoria recentă a subcontinentului. 

Fatima se numără printre transfugii care au supravieţuit. Îşi freacă dinţii cu unghiile. Gingiile sunt inflamate de la mestecatul de tutun şi frunze de betel. E drept că pătează dinţii, dar o şi ajută să se desprindă puţin de trecutul dureros. La unele degete şi-a ros unghiile până în carne.

Doi fii

Fatima are 20 de ani. Are doi fii. Înainte de a reuşi să fugă din Myanmar a fost violată. De 30 sau 40 de ori. Într-o singură noapte. Nu mai ştie de câte ori şi nici câţi bărbaţi au fost. "Mi-am lăsat trupul acolo." Vorbeşte încet şi ţine privirea în pământ. O privire goală ca şi cum o uşă interioară s-a închis pentru totdeauna în ochii ei întunecaţi la culoare. Stăm la discuţii pe un covor cu dungi roşii şi turcoaz .

Cu doar doi ani mai în vârstă decât ea, soţul Ali stă ghemuit alături cât timp Fatima îşi spune povestea vieţii. Pentru a nu fi omorât, şi el a fost nevoit să-şi părăsească locurile natale când au venit miliţiile. Şi-a lăsat în urmă soţia, pe fiul cel mare - atunci în vârstă de 14 luni - şi părinţii. Se întâmpla acum un an. N-a durat multă vreme şi Fatima a fost luată şi târâtă în pădure unde mai erau ţinute captive şi alte femei. Au fost violate în repetate rânduri, dar nimeni nu le-a auzit strigătele de ajutor. Soţii sau fraţii care le-ar fi putut salva erau morţi sau fugiseră deja pentru a-şi salva viaţa. Ca Ali.  

Cândva Fatima a reuşit să ajungă înapoi în sat. Nişte mâini binecuvântate au îngrijit-o pe drumul spre casă. Altfel ar fi sângerat până ar fi murit. Cu siguranţă nu va mai putea avea copii niciodată. Alături de părinţii soţului a reuşit să fugă peste graniţă, în învecinatul Bangladesh. Voluntarii ONG-urilor au ajutat-o să-l găsească pe Ali. "Nu am nicio problemă cu asta. N-a fost vina ei", spune bărbatul.

Deseori femeile violate sunt părăsite

Cu "asta" Ali se referă la violurile în grup. Fiindcă mulţi bărbaţi din comunitatea rohingya îşi părăsesc soţiile violate. Le lasă singure cu copiii lor şi cu durerea. Din cauză că le-au avut şi alţi bărbaţi şi se simt dezonoraţi, spun ei. 

Pentru o femeie născută şi crescută în occident este o lume aproape imposibil de înţeles. De exemplu femeile nu au voie să părăsească barăcile. N-au voie să iasă afară nici măcar în verile caniculare din Bangladesh, când temperatura din încăperi depăşeşte 40 de grade Celsius. "Nu sunt legi, ci tradiţii", explică voluntarele Crucii Roşii. În cultura rohingya, femeile ies din casă numai atunci când este neapărat necesar. 

Locuri sigure în tabără

În tabăra de refugiaţi există 19 barăci mai mari aflate în administrarea organizaţiilor internaţionale. Fiindcă acestea sunt locurile în care se oferă şi îngrijire medicală, unele femei au posibilitatea să petreacă măcar câteva ore într-un loc curat şi sigur. Când este curent electric, funcţionează şi ventilatoarele. Există toalete şi posibilitatea de a le face baie copiilor aşa cum trebuie.   

De pe dealurile din apropiere se deschide o imagine impresionantă. La modul cel mai trist. Baracă lângă baracă. Folie de plastic trasă peste construcţii din beţe de bambus ca pereţi sau acoperiş. Extrem de puţine construcţii au un acoperiş de tablă.   

Dependenţi de bunăvoinţa autorităţilor din Bangladesh    

Fatima şi Ali locuiesc într-una din taberele ilegale construite acum un an, când cei 700.000 de membri ai comunităţii rohingya trebuiau cazaţi undeva. Structuri clasice prevăzute numai pentru găzduirea temporară a refugiaţilor, nu pe termen mai lung. Dar cei doi soţi s-au aşteptat la aşa ceva. Myanmar-ul nu emite documente de identitate pentru rohingya şi nici nu-i primeşte înapoi în ţară. Fără acte valabile aceşti oameni sunt oficial apatrizi şi complet dependenţi de bunăvoinţa autorităţilor din Bangladesh.   

Oamenii din Bangladesh ştiu ce înseamnă persecuţia. De-a lungul istoriei au existat multe asemenea episoade. La început aveau înţelegere faţă de refugiaţi. Între timp, mulţi au sentimentul că ţara a făcut mai mult decât îi stă în putere pentru a-i ajuta pe străini. Bangladesh-ul, care se confruntă des cu catastrofe naturale, nu are suficiente resurse pentru a-şi salva proprii cetăţeni. Peste tot în ţară este lipsă de poliţişti care să  lupte contra violenţei tot mai accentuate şi a traficanţilor de droguri şi arme organizaţi în carteluri.

Totodată creşte şi teama faţă de radicalizarea tinerilor musulmani. Or, în aceste barăci lipsite de speranţă nu stă nimic în calea radicalizării. Oficial membrii comunităţii rohingya nu au voie să iasă din tabăra de refugiaţi şi nu au voie să lucreze. Copiii primesc numai o educaţie şcolară rudimentară.

Pierduţi în infinit

Cum va fi de-acum încolo? Fatima are o singură dorinţă: să se întoarcă acasă. Poate că acolo, în ţara natală, va regăsi speranţa pierdută în pădure, în noaptea aceea de coşmar. Sau poate pur şi simplu nu mai are puterea să-şi facă o nouă viaţă printre străini. Stropii de ploaie continuă să cadă pe folia de plastic alb. Şi se transformă în sunetul aşteptării pentru cei care se simt pierduţi în infinit.

Autoare: Ines Pohl / CS