Lumina la români şi la europeni

Murind imediat după echinox, Goethe ar fi cerut, cu ultimele sale puteri şi cuvinte: "mai multă lumină".  În era globalizării, un spor de lumină în capetele occidentalilor pare mai necesar decât oricând. Dar cine să-l furnizeze? Politicienii? Poate cei care se încred în Rusia şi încheie înţelegeri cu ea, deşi V. Putin a admis, indirect, implicarea Moscovei în actul de terorism de stat al împuşcării, în Germania, a unui georgian ex-rebel în Cecenia, care ceruse azil şi pe care ţarul l-a numit ”terorist”?

A făcut bine Angela Merkel să stea de vorbă cu Putin în contextul tratativelor ruso-ucrainene purtate în formatul Normandia, în ciuda acestui asasinat care afectează grav raporturile bilaterale? A amplificat ea, astfel, credibilitatea Republicii Federale şi capacitatea vestului de a descuraja, pe viitor, asemenea atacuri, derulate pe teritoriu german, ca şi cum ar fi ograda din spate a unui mafiot sicilian?

E normal, oare, ca şeful statului rus să mintă fără jenă, şi în vest, afirmând că Moscova ar fi cerut "extrădarea" victimei asasinatului comis la Berlin, în vară, de un rus dotat cu pistol cu amortizor, un paşaport fals şi protecţia serviciilor secrete ruse? Cui foloseşte, oare, ca gazda sa franceză să se gudure pe lângă un dictator sângeros ca Vladimir Putin? Cui prodest să i se nege Rusiei statutul de principală ameninţare la adresa democraţiilor şi securităţii Europei şi să se propună apropierea vestului de Moscova, deşi Kremlinul nu dă nici un semn de responsabilizare? Nu e Rusia mai aproape de China comunistă, alt pericol major, decât de civilizaţia apuseană? Şi câtă încredere se poate avea, în genere, într-un lider ca Putin? În promisiunile şi angajamentele pe care le semnează? În armistiţiile lui?

Sunt înţelegerile încheiate de ruşi, privind estul Ucrainei ocupat de "omuleţii verzi", realmente credibile? Ori sunt concesiile sale, tactic neglijabile şi strategic nesemnificative, un subterfugiu, menit să-i ajute pe putinofilii din vest să obţină anularea sancţiunilor impuse Rusiei? 

Întrebări peste întrebări. Cine să le dea răspuns? Politicienii care, inconştienţi, au înlocuit orice politică externă raţională şi orice demersuri eficiente de autoapărare cu împăciuitorismul ridicat la rang de virtute supremă? Cei ce confundă restructurările economice necesare cu panica generând un program ecologist şi socialist care e pe cale să întoarcă Europa în preistoria ei marxistă?

Cam aceiaşi au tergiversat iresponsabil reformele necesare Europei, împingând Comunitatea spre punctul de ruptură numit Brexit, un lamentabil divorţ al patriei democraţiei de continent, care va deveni, după alegerile britanice de joi, ireversibil. Şi va lăsa Bătrânul Continent fără un pilon vital.

Joi, britanicii le vor da câştig de cauză conservatorilor lui Boris Johnson, îngropând iluziile de rămânere în Europa nutrite de mulţi în siajul propagandei stângii laburiste. Una virulent anticapitalistă, antiamericană şi, mai ales, antisemită, care s-a folosit cinic de sentimente proeuropene pentru a-şi procura putere politică, dar n-are decât un program la fel de radical, de extremist şi de nihilist ca stânga de peste ocean şi părţi din ce în ce mai importante ale socialiştilor şi social-democraţilor europeni. Care, în Malta de pildă, s-au organizat, ca-n România dragniotă, după cum s-a văzut în asasinarea ziaristei Daphne Caruana Galizia, într-un partid-stat mafiot.

Dacă se caută în zadar lumina la răsărit şi la politicienii vesteuropeni, unde să se afle ea? La cărturari? În România, ca şi aiurea, tot mai puţina lumină din decembrie alimentează melancolia, mizantropia şi fatalismul. Un reputat istoric român afirma zilele trecută că ţara e, de treizeci de ani, scena unui "blat naţional", girat şi stimulat de serviciile secrete apărute din Securitate, care ar conduce-o antidemocratic, ipocrit şi cinic, ascunzându-şi nefăcutele îndărătul unor măşti. Or, potrivit lui Armand Goşu, "o tranziţie care începe prost nu se poate termina bine". Sunt de altă părere.

Prea puţini oameni sfârşesc bine după ce au început bine. Mulţi evoluează uluitor. Contează sfârşitul, nu începutul lor. Dar tranziţiile? Niciuna din cele europene n-a început şi n-avea cum să înceapă bine. Primul capitol al revoluţiei engleze e înecat în sânge. Violent şi cu reculuri care au durat mai bine de un veac s-au despărţit şi francezii de absolutism. Cea poloneză a debutat sub semnul uciderii părintelui Popieluszko şi prin ceva ce s-ar fi putut denumi un ”blat” al Solidarităţii cu generalul Jaruzelski. Cea românească a debutat cu disidenţe tardive şi a continuat, mai rău decât tot ce-au produs revoluţiile europene, cu o mare vărsare de sânge. Dar asta n-o condamnă integral şi irevocabil.

Nimic, nici "telerevoluţia" nu compromite definitiv şi irecuperabil procesul democratizării pe care l-au inaugurat martirii din decembrie 89. Grav e că România a refuzat, până azi, să-i cinstească aşa cum era firesc pe disidenţii care i-au precedat, preferând să onoreze nulităţi. În schimb, parte din elita ei perpetuează vituperarea eroilor care s-au opus regimului ceauşist, înfierând culpe reale sau imaginare, din tinereţe, pe care le-au depăşit cu brio, înainte de a deveni reperele schimbării.

Grav e nu doar blatul (real) deplâns de Armand Goşu, ci şi că, până azi, România postcomunistă a refuzat şi refuză să-i pedepsească riguros şi sistematic pe criminalii şi torţionarii regimului comunist şi pe marii jefuitori din oligarhia ivită din securitate şi PCR, confiscându-le uriaşele averi.

Grave sunt impunitatea, duplicitatea, lehamitea politică, cinismul şi mefienţa generalizată. Ele fac casă bună cu fatalismul multor români, reducând notabil şansele ţării de a-şi reface rapid democraţia, în ciuda voinţei democratice clare, exprimate în proteste ori alegeri de către electoratul român.

Or, în contrast cu pesimismul unei mari părţi a elitei intelectuale, fie închise în turnul ei de fildeş, fie articulându-se fatalist, acest elan modernizator care se manifestă din ce în mai energic şi mai credibil, probează că dorul de libertate şi capacitatea de a învăţa ale românilor sunt uimitor de puternice. La trei decenii de la revoluţie, românii, vaccinaţi de ambele regimuri care au însângerat veacul trecut, stau, în materie de valori luminoase, ceva mai bine decât mulţi europeni. Va veni lumina de la ei?