Dovada apartenenței europene a Republicii Moldova

Limba română e bunul nostru cel mai de preț, în ea numim lucrurile, fenomenele, le facem să existe. Fiecare dintre noi creăm lumea, cartografiindu-i continentele prin cuvânt, prin vocabulă, prin sintaxă. În ea gândim, ne raportăm la ceilalți, ne formulăm identitatea. „Limba română e patria mea”, spunea Nichita Stănescu. Limba română este „veșmântul ființei noastre”, declara lingvistul basarabean Valentin Mândâcanu, pledând cu argumente istorice și filologice, într-un memorabil studiu cu acest titlu, publicat în 1988 în revista „Nistru” a Uniunii Scriitorilor, nevoia trecerii la grafia latină. A fost un eseu-manifest de largă rezonanță socială.

Mișcarea de Eliberare Națională în zorii epocii Gorbaciov în Basarabia a început prin revendicarea dreptului de a vorbi limba română și prin adoptarea alfabetului latin, obținute la 31 august 1989. Doi ani mai târziu la 27 august se proclama independența. Sunt date apropiate calendaristic, care au o logică clară: recuperarea limbii române, adică a identității acestui popor, a permis eliberarea lui din chingile imperiului sovietic.

După instalarea la putere în 1994 a agrarienilor (foștii șefi de kolhozuri) pe fundalul sărăciei accentuate, R. Moldova a trecut printr-un proces de restaurație neocomunistă, care a smuls limba română din Constituție, pocind și denumirea sărbătorii din 31 August. I s-a spus „Limba noastră”. Atât, fără a se preciza care limbă. De parcă numele „română” ar fi fost o plagă rușinoasă ce trebuia extirpată. 

Curajul de a spune lucrurilor pe nume

În primul său an de mandat, Maia Sandu era întâmpinată cu ostilitate la Comrat de reprezentanții Adunării Populare a Autonomiei Găgăuze. Agresivi, furioși, aceștia i-au cerut – în rusă, bineînțeles – să nu atenteze la „limba moldovenească”. Maia Sandu le-a replicat foarte decis: „Este româna și să nu-mi spuneți cum se numește limba mea!”.

Prin contrast, fostul primar de Chișinău, odinioară cu faimă de democrat, care încerca să revină în prim-planul politicii, la întrebarea unui moderator de talk-show: „Ce limbă vorbiți, domnule Urechean: româna sau moldoveneasca?”, zâmbea misterios și livra un răspuns șmecher, în „buna” tradiție a duplicității naționale: „O să vă răspund după alegeri la această întrebare.”

Serafim Urechean n-a fost ales și mi s-a părut corect.

De mult era timpul ca în Republica Moldova oamenii politici să fie apreciați pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, nu pentru talentul de a se fofila, de a ocoli adevărul, în ideea că așa vor câștiga mai multe voturi și, pe cale de consecință, își vor spori averile și privilegiile. Aceasta aș numi eu o schimbare de mentalitate.

La Comrat se vorbește românește

Sună suprarealist, dacă ne luăm după ce știm despre regiunea găgăuză, dar e adevărat. La Universitatea de stat din Comrat, pe 29 august 2024, a avut loc o conferință dedicată Zilei Limbii Române, organizată de Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chișinău.

La întâlnirea cu studenții și cadrele didactice au participat Eugenia Bojoga, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, născută în Republica Moldova, nepoata marelui lingvist Eugeniu Coșeriu, Carmen Dumitriu, lector de la Institutul Limbii Române din București, care a predat vreme de 3 ani cursuri de română la Universitatea de stat din Comrat, unde este foarte prețuită, Monica Babuc, directoarea ICR „Mihai Eminescu” din  Chișinău, și Ecaterina Dimancea-Dumbrăveanu de la aceeași instituție.

Eugenia Bojoga, pe care am revăzut-o recent cu prilejul simpozionului „Altra Romania/Cealaltă Românie” de la Universitatea din Udine, mi-a povestit despre comunicarea pe care a ținut-o într-o sală arhiplină:

„Pe toată durata întâlnirii s-a vorbit numai în română. Eu am făcut o paralelă între poemele a doi scriitori clasici, românul Alexe Mateevici, care scria la 1917, în toiul Primului Război Mondial, poezia „Limba noastră”, astăzi imnul Republicii Moldova, și rusul Valery Briusov, care în 1911 publica un poem cu un titlu similar „Naș iazîk” (Limba noastră). Ambii își elogiau limba maternă, dar era o mare diferență între idiomul unui imperiu dominator, și graiul unui popor îngenuncheat, care nu-și putea vorbi limba nici în școală, nici în administrație, rămânând la nivelul anului 1812, când Basarabia fusese anexată de Rusia.

Le-am vorbit despre relația creatorului cu limba: el se hrănește din ea, pentru a o îmbogăți la rândul său, sondându-i potențialul, resursele amorțite, dându-le forță și strălucire, multiplicându-i nuanțele, capacitatea de expresie. Politica lingvistică a fost un teribil instrument de înrobire a popoarelor. În fosta URSS existau 150 de limbi, dar toate erau marginalizate de „limba lui Lenin”.

Româna se află între primele 30 limbi ale lumii – un clasament în care, pentru a te califica, trebuie să ai cel puțin 10 milioane de vorbitori. Limba română numără în jur de 28 de milioane de vorbitori în întreaga lume și, în mod cert, prin originea ei latină este „pașaportul de apartenență europeană” a Republicii Moldova. Le-am mai spus studenților prezenți la conferință că, învățând alte limbi, creăm mai multe rețele neuronale, creștem, ne dezvoltăm, însușim mai multe viziuni asupra lumii.

Am fost foarte bine primiți la Universitatea din Comrat, mi-a mai zis Eugenia Bojoga, unde Liceul „Mihai Eminescu” este singurul cu predare în limba română, iar statul român depune mari eforturi pentru a menține și dezvolta interesul pentru limba și cultura națională în această regiune, așa cum a făcut-o și în perioada interbelică.”

Contraste politice artificiale

Relatarea Eugeniei Bojoga, mărturisesc, contrastează puternic cu atmosfera politică și cu mentalitatea larg răspândită printre locuitorii din Autonomia Găgăuză, al cărei bașcan, Evghenia Guțul, își declară fără nicio jenă simpatia pentru Rusia putinistă și participă la reuniunile de la Moscova ale blocului încropit de penalul fugar Șor, care-și propune răsturnarea ordinii constituționale din Republica Moldova.

Însă realitățile se pot schimba, dacă s-ar pune stavilă propagandei. Ar fi suficient câțiva ani pentru ca oamenii să înceapă să gândească altfel. Este nevoie ca și noi, intelectualii de la Chișinău, să fim mult mai prezenți în această zonă, să nu lăsăm totul în seama autorităților.

Ca pasărea Phoenix...

În trecut, dacă nu vorbeai limba rusă în Basarabia nu aveai nicio șansă să avansezi pe scară ierarhică și, firește, trebuia să mai fii și membru de partid (comunist). Au trecut 35 de ani de la redobândirea limbii române și atmosfera lingvistică s-a schimbat. Există mult mai mult respect față de limba oficială a statului, iar integrarea europeană a Republicii Moldova facilitează această atitudine.

Am ascultat recitalurile poetice ale unor tineri din Chișinău în cadrul lansărilor de carte de la Bookfest Chișinău, care se desfășoară în aceste zile, și am fost încântat de limba română, de pronunția lor frumoasă. Este meritul profesorilor lor, foarte dedicați – Liceul „Spiru Haret” este o instituție de elită din Chișinău –, merit crescut, altoit pe efortul adesea anonim al înaintașilor noștri, care în cele mai grele condiții, de persecuție politică sub regim sovietic, au luptat să păstreze limba română, pregătindu-i renașterea.