Lecţia Simonei

Românii au câştigat şi ei, categoric. Nu în ultimul rând luni dimineaţa. Când au aflat că una din principalele vinovate ale manipulării, gazării şi maltratării compatrioţilor lor paşnici, la 10 august 2018, a încetat, în fine, să fie ministru de interne.

Ştirea rămâne bună chiar dacă, inexplicabil într-un stat de drept, a întârziat aproape un an. Atât a trecut de la principala contraperformanţă a lui Carmen Dan. Care ar fi trebuit să antreneze demiterea ei şi să fie urmată de arestarea, judecarea şi, după toate indiciile şi probabilităţile, de condamnarea ei. 

Or, ştim cu toţii că România pesedistă nu mai e de mult o democraţie funcţională şi un stat de drept viabil. Condamnarea şi recluderea lui Liviu Dragnea n-au ameliorat substanţial deplorabila situaţie a ţării. N-au schimbat-o din temelii nici tentativele stângace şi contradictorii ale premierului de a remania guvernul şi de a curăţa blazonul PSD. Mânjită de cleptocraţie, de pensii speciale şi de baroni locali, precum şi de tentativele ciumei roşii de a bloca accesul Laurei Kövesi la şefia Parchetului European, această tristă emblemă va rămâne hidoasă. Dar până când?

Până când social-democraţii vor îndrepta şi legile justiţiei şi propriul partid. Iar PSD şi guvernul se vor fi restructurat total. În răstimp, unde oare îşi pot adăposti speranţele românii?

În credinţa în forţele proprii şi în capacitatea lor de a continua să exercite individual şi colectiv presiunile necesare să-i determine pe cei cu pâinea şi cuţitul să-i dea cât mai rapid afară din dregătorii pe neaveniţi. Pe hoţii dreptului la vot al românilor, ca Meleşcanu. Pe analfabeţii ca Daea. Pe plagiatori. Pe mincinoşii prinşi cu minciuna. Pe marii corupţi şi profitori. Pe marionetele cu pusee de autonomie, care, ca Dăncilă, ori ca Firea, mimează independenţa uneori şi, mai ales, de când au scăpat de stăpânul lor de după gratii, dar le cântă în strună altor granzi şi caizi ai PSD.

În acest efort de păstrare intactă a speranţelor într-o Românie mai bună, îi ajută mult, pe români, victoria Simonei Halep la Wimbledon. Eroică, înainte de a se materializa firesc şi lesnicios, în doar 55 de minute, muncită şi laborioasă, expresie a tenacităţii unui om hotărât, harnic şi moral, înainte de a fi rapidă şi categorică, victoria grandioasă de pe Center Court îi aparţine, incontestabil, celei care a repurtat-o. Îi aparţine Simonei Halep. Şi, în oarecare măsură, celor care au ajutat-o. Nu în ultimul rând unei mame care a orientat-o bine. Şi aplauzelor frenetice ale românilor care au susţinut-o.

Şi chiar dacă statul român n-a investit un leu în cariera Simonei, triumful internaţional al unei românce n-ar fi, parcă, întreg, dacă prin bucuria şi speranţa pe care le generează, nu ar aparţine, fie şi doar un pic, compatrioţilor ei de pretutindeni. Inclusiv celor care, în inconştienţa lor, o adulau, când învingea, boscorodind-o cu atât mai nemilos, în loc s-o încurajeze, în momentele ei cele mai grele.

Solidaritatea reprezintă o valoare esenţială pentru relaţiile, coeziunea şi propăşirea oricărei comunităţi. Şi, cu atât mai mult, pentru cele necolectiviste, democratice, bazate pe libertate, drepturi şi îndatoriri individuale, care s-ar pulveriza în lipsa ei. Solidaritatea e ca lumina focului. A o aprinde şi a o dărui n-o diminuează, ci o sporeşte, fără să reducă meritul, lumina şi căldura făcliei iniţiale.

Crescută în libertate, iar nu la umbra sinistră a regimului comunist, Simona Halep a binemeritat din partea compatrioţilor ei cu atât mai mult cu cât n-a beneficiat de un destin pregătit, construit, promovat şi sprijinit de o nomenclatură în căutare disperată de succese în stare să escamoteze mizeria la care comunismul condamnase naţiunea. Simona i-a arătat lumii ce se poate realiza din strădaniile şi eforturile proprii. Iar românilor, că deznădejdea şi fatalismul sunt orbiri tragice şi rătăciri infernale.

Le-a revelat că, prin muncă, luptă şi dăruire se pot escalada chiar şi cele mai înalte piscuri. La rândul lor, românii binemerită din partea celei care i-a făcut sâmbătă fericiţi. Pentru că sunt mamele, fraţii, taţii şi copiii tinerilor care, acum 30 de ani, îşi dădeau viaţa sau erau gata să şi-o dea pentru ca neamul să fie liber, să poată reveni în familia civilizatelor naţiuni europene, din care îl expulzasese totalitarismul şi să ofere lumii condiţia ivirii şi dezvoltării libere a unor talente ieşite din comun.

Ca al Simonei. A cărei lecţie e simplă şi curată ca argintul salatierei pe care a obţinut-o la Wimbledon. Pură, ca aurul unui blazon dobândit prin muncă onestă, luptă dârză şi efort cinstit. Hai să credem în capacitatea noastră de-a învinge şi hai să n-o mai irosim. Hai să ne despărţim de varii metehne, ca invidia şi trufia. Sau ca vorba cea rea şi defăimătoare. Hai să ne scuturăm prin muncă tenace şi luptă, prin minte şi un pic de solidaritate, de vechiul jug interior, generator al celui politic, actual.

Vom avea surpriza plăcută a unor triumfuri extraordinare. Care vor deveni tot mai normale.