Jurnalul unei octogenare

Cât de naivă am fost! La început am crezut că „arestul meu la domiciliu“ în timpul pandemiei va dura cel mult trei-patru săptămâni. Dar, după câteva zile, mi-am dat seama că este o aberație. La cei 81 de ani ai mei fac parte din grupa de risc înalt și trebuie să fiu foarte prudentă. Stând în fața oglinzii am avut o revelație. Dintr-o dată, nu ridurile erau problema, ci izolarea din cauza unui virus potențial ucigaș. Am privit bătrânica din oglindă: chiar trebuie să-mi petrec săptămâni sau chiar luni întregi doar cu mine însămi? În doar 47 de metri pătrați? De evitat, n-am cum să mă evit. Așadar, ce-aș putea face ca să nu mă calc singură pe nervi?

Puțină auto-păcăleală m-ar putea ajuta. De mică am visat să devin artistă. Construiam lumi fantastice din carton, hârtie colorată și nasturi. Când m-am retras la pensie, visul copilăriei a revenit. Am pensule, culori și pânză de pictat. Mult prea multe, fiindcă acum trei ani, când m-am mutat de la Rostock la Berlin, au intervenit altele: am început să cunosc oameni noi, să ies în cafenele, să merg la diferite cursuri și să călătoresc. Depozitul meu cu materiale pentru pictură devenise o conștiință vinovată. Până acum. În izolare mă joc cu forme și culori. Îmi imaginez că fac artă și nu mai am nici timp, nici chef să o analizez critic pe femeia din oglindă. 

Sardele și cuvinte încrucișate

Dimineața mă parfumez puțin. O prietenă mi-a dăruit de Crăciun o sticluță de „Comme une Evidence“. Înainte îl foloseam mereu înainte de a ieși din casă. Nu se știe niciodată cu cine te întâlnești la supermarket sau la cafenea. Acum simt parfumul doar eu. Înainte de culcare fac întotdeauna cuvinte încrucișate. Din păcate, mai am doar o singură revistă. Mă gândesc dacă să folosesc sau nu creionul. Apoi aș șterge și aș putea rezolva totul din nou cu stiloul. De fapt, aș putea și singură să creez un rebus, dar ar fi destul de frustrant. 

Ce-i trebuie în izolare unei femei în vârstă ca mine? Primul lucru care îmi trece prin minte este hârtia igienică. Rezervele de făină, lapte, pâine și alte alimente îmi mai ajung o vreme. Mi-am făcut o listă cu tot ce am în cămară și am trecut data expirării la fiecare aliment în parte, ca să nu se irosească nimic. Sardelele în ulei de rapiță au un gust delicios. Mi-aș dori să am mai multe conserve din astea. Mi-ar plăcea și să coc pâine. Miroase minunat când e la cuptor! Dar când am rugat-o pe vecina de la etajul 4 să-mi cumpere drojdie, mi-a spus că drojdia e mai greu de găsit ca hârtia igienică. Vecina mi-a dăruit flori și mi-a spus s-o sun dacă am nevoie de ceva sau dacă mă plictisesc. Deseori, conversațiile noastre telefonice se încheie cu râsete.

Vecinii fac aprovizionarea 

Înainte de a mă muta de la Rostock la Berlin, prietenii și foștii vecini mi-au vorbit despre agitația, egoismul, competiția și singurătatea specifice unui oraș atât de mare. Dar când a debutat criza corona, mulți dintre noii mei vecini s-au oferit imediat să mă ajute. Și n-au vorbit doar ca să se afle în treabă. Uneori nici nu-mi vine să cred cât noroc am în această perioadă grea! 

Familia amabilă de vis-a-vis. Mă bucur când sună la ușă sâmbăta și se oferă să-mi facă cumpărăturile. Dar cuplul are două fete micuțe, care acum nu pot merge la școală, așa că mă gândesc că oamenii au destulă treabă. Anna, tânăra din apartamentul de lângă, este designer. Ea îmi face cumpărăturile. Uneori mă sună de pe drum doar ca să se asigure că a luat produsele potrivite. De Paște mi-a oferit din ouăle de ciocolată pe care le-a primit de la mama ei. Într-o perioadă dificilă ca aceasta, fostele mele vecine din orașul Rostock pot doar să viseze la atâta ajutor. Karin și Petra au 82 respectiv 87 de ani, ca majoritatea locuitorilor din blocul înalt în care locuiesc. Cele două octogenare înfruntă coronavirusul. Își fac cumpărăturile singure. Suntem în Rostock, nu în periculosul Berlin, îmi spun ele. De parcă virusul face diferența între cele două orașe! Poate ăsta e felul lor de a se încuraja puțin… 

Cu mască în aer liber

A venit primăvara! Abia aștept să mă bucur de soare și frumusețea florilor. După o lună de zile de stat în casă mă încumet, pentru prima oară, să ies din casă. La primele ore ale dimineții, străzile din cartierul meu sunt aproape goale. Cu toate acestea, port mască. Am două măști, făcând abstracție de celelalte două pe care am încercat să mi le confecționez singură acasă. Prima mască mi-a cusut-o prietena mea, Sabine. Pe cea de-a doua am primit-o de la Anna. Masca de la ea nu numai că este foarte frumoasă, dar are și o formă perfectă. 

Chiar porți măscuță când ieși? Prietenei mele Frida, de la Stockholm, nu-i vine să creadă. În Suedia, țară în care am trăit și muncit aproape 50 de ani, lumea este mai relaxată. De Paște, când am sunat-o pe Frida, reuniunile de până la 50 de persoane erau permise. Am văzut la televizor imagini cu parcuri sau cafenele pline cu oameni. Nu le păsa de statisticile care indicau cu 10% mai multe decese cauzate de coronavirus într-o țară cu de opt ori mai puțini locuitori ca Germania? 

Grija pentru familie 

Mult mai îngrijorată sunt de situația din Spania. Clara, sora mea cea mică, și soțul ei, Paolo, locuiesc la Valencia. S-ar putea, mă întreabă Paolo, ca mulți italieni și spanioli să se contamineze din cauză că au mai mult contact fizic cu familia, prietenii și cunoștințele ca locuitorii țărilor din nord? S-ar putea… Dar gândește-te la numărul de morți din Londra, Paolo. Pentru Susanne, sora mea mijlocie, viața începe să revină la normal. Susanne locuiește la Viena. Ca și în Germania, austriecii au permis redeschiderea anumitor magazine. Oamenii poartă mască și își așteaptă rândul păstrând distanța unii de ceilalți. Însă sora mea nu se grăbește să-și cheltuiască banii. În ultimele săptămâni a descoperit cât de relaxant poate fi să sapi și să plivești în grădină. Uneori, în imaginația mea, vizitez raionul de delicatese al magazinului berlinez KaDeWe și îmi aleg din abundența de produse din toată lumea. Șprot în vodcă sau caviar? Doar așa… ca să mai schimb meniul de criză. De fapt, îmi merge insolent de bine!

Maria Albel s-a născut în Austria și și-a petrecut copilăria în Regiunea Ruhr din vestul Germaniei. În Suedia a lucrat ca reporter la mai multe publicații locale. În 2011 a revenit în Germania, iar din 2017 trăiește la Berlin. Maria este cetățean suedez.