Ioan Es. Pop și „Ieudul fără ieșire“

L-am cunoscut la cenaclul „Universitas“, al cărui mentor a fost criticul și profesorul universitar Mircea Martin. Era în 1987 și nimic nu prevestea că regimul Ceaușescu va cădea peste numai câțiva ani. Frigul, foamea și frica ajunseseră la paroxism. Contextul e important, pentru că în acei ani scriitorii erau supuși unei cenzuri draconice coordonate de inginera chimistă-metalurgistă Suzana Gâdea, ministru și membru corespondent al Academiei Române.

Nu voi face aici ferparul lui Ioan Es. Pop. Îl voi reașeza, după propriile gânduri și tresăriri ale memoriei, la locul pe care l-a purtat în economia sufletului, dar care, pe nedrept, nu i-a fost recunoscut în toată plinătatea lui, dincolo de premiile decernate de instituții și publicații de cultură din România și din spațiul european.

După prima lectură la cenaclul „Universitas“ din București, ale cărui întâlniri se țineau vinerea într-o clădire veche de pe Str. Schitu Măgureanu, uneori la lumina lumânării atunci când se tăia curentul, la plecare, seara târziu, poetul maramureșean mi-a dat un duplicat al poemelor pe care le citise și care fuseseră comentate de mai mulți membri ai cenaclului. Comentariile nu fuseseră tocmai favorabile. De ce m-a ales pe mine ca să-i recitesc poemele, nu am aflat niciodată. Și nu voi mai afla.

„Aici viața se bea și moartea se uită“

Am mers la o cafea, desigur, nechezol, și ne-am povestit unul altuia fărâme din viață. „Viața nu poate fi niciodată povestită“ mi-a zis Ioan. O zicere care m-a pus pe gânduri. L-am întrebat, adică cum nu poate fi povestită, sunt atâtea jurnale, volume de memorii, biografii. „Viața nu poate fi povestită în întregul ei pentru că nu ni s-a dat darul de a pune niciodată punct, noi nu putem să punem decât  virgulă ori să scriem cu liniuță de la capăt“.

Peste ani, aveam să găsesc într-un poem de-al lui un vers care mi-a dezlegat ceea ce nu putusem înțelege în seara aceea târzie de septembrie: „Aici viața se bea și moartea se uită“.

Ne-am împrietenit. În anii ᾿90 ne vedeam des, schimbam între noi coli A4 nu cu poeme, ci cu frânturi de poeme în care ne întâlniserăm cu cuvântul, cu zvârcoliri și tresăriri proaspete ale singurătății implacabile.

Am petrecut multe nopți împreună în locurile unde boema bucureșteană încă mai era vie. Stăteam până în zorii dimineților, când lumina cu cearcăne verzui ne trimitea acasă. Mergeam mai ales la restaurantul „Șarpele Roșu“, unde după spectacolele de teatru actorii Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică își odihneau replicile pe sunetele ancestrale ale melodiei „La Chilia-n port“, cântată de lăutarul Nelu Ploieșteanu.

Pot să spun că am crescut împreună, eu cu o singură carte de poeme, publicată în urmă cu 25 de ani, iar Ioan Es. Pop cu o serie de volume de o profunzime a simțirii pe viață și pe moarte.

După mine, cel mai valoros rămâne primul, „Ieudul fără ieșire“, publicat în 1994 la Editura Cartea Românească. Citez aici un extras din carte, pe care îl păstrez în memorie ca pe o incantație despre viață și moarte, împărtășite împreună: „L-am rugat pe Mircea i-am zis/ Mircea zidește odată fereastra aceea/ Aici nu stă nimeni“.

Cu cenaclul „Universitas“ la Timișoara, la crepusculul comunismului

Ioan Es. Pop, ca și Cristian Popescu, cei mai mari poeți de după decembrie ᾿89, nu a fost luat în seamă pe măsură de criticii literari, așa cum se bucură, de pildă, de cununa de lauri Mircea Cărtărescu, singurul scriitor român care trăiește din scris. Nici unul dintre ei nu a fost genul de scriitor-vedetă. Între seducția vizibilității și altitudinea solitară a scrisului amândoi au ales-o pe cea din urmă.

În 1989, primăvara, cea mai mare parte a membrilor cenaclului „Universitas“ am mers la Timișoara pentru câteva zile, chemați de grupul scriitorilor din orașul de pe Bega.

Mi-a rămas vie în memorie o întâmplare din descinderea noastră la Timișoara. Era seara târziu, mergeam înghesuiți ca sardelele într-un autobuz care avea să ne ducă să mâncăm la un restaurant unde gazdele ne rezervaseră locuri pentru cină. Băusem câte o bere-două, ne simțeam în largul nostru. La un moment dat, poetul nevăzător Radu Sergiu Ruba a dat tonul unui cântec, o  născocire superbă a grupului „Ars Amatoria“ de la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj pe melodia „Ciobănaș cu trei sute de oi“. Redau aici doar o strofă din acel cântec al rezistenței studențești față de regimul comunist prin glasul umorului. În cercurile de vârsta mea și a lui Ioan se mai cântă și azi: „Cârnăcior din trei sute de porci/ Măcar capu-n țară să-l întorci/ Trupul treacă-meargă la export/ În cotețul nostru porcu-i mort/.

Ioan avea o voce de bas care venea din adâncul lui cel mai adânc, nu era dezlănțuit ca noi ceilalți, parcă ar fi scris un poem în huruitul autobuzului. Nu ne-a întrebat nimeni de vorbă, deși era limpede că agenții Securității erau cu ochii pe noi de cum sosiserăm la Timișoara. Securitatea avea cu totul alte „obiective“ în preziua căderii comunismului decât să se ocupe de niște tineri scriitori care persiflau regimul printr-un cântec plin de umor.

Ioan Es. Pop a fost un apostol al sinelui

Nu premiile din țară și din afară îl definesc exemplar pe cel plecat dintre noi. Și, deși ar putea părea paradoxal, nici volumele de poeme, dintre care „Ieudul fără ieșire“ întrupează cea mai teribilă voce a insuportabilului care își făcuse loc în ființa lui atât de fragilă.

În urmă cu un deceniu și jumătate, Ioan Es. Pop a mărturisit că a colaborat cu fosta Securitate, într-un text publicat în „România literară“. Mass-media de toate culorile l-au pus la zid, fără discernământ, fără a reflecta asupra contextului, ca fiind inamicul numărul unu al câmpului literar românesc. Puțini i-au luat apărarea, asta în condițiile în care CNSAS nu a scos pe tabla vinovăției atâtea și atâtea nume din lumea scriitoricească, din lumea teatrului, a artelor plastice, a muzicii.

Ioan și-a asumat să poarte în spate rucsacul cu cele bune și cele rele. Și a continuat să scrie.

Ioan Es. Pop a fost un apostol al sinelui. Singur s-a spovedit în fața unei oglinzi severe, singur s-a împărtășit cu cele sfințite de el în trecerea și petrecerea implacabile ale zilelor și nopților albe, singur a căutat scăparea prin scris.

În parte, i-a reușit. În rest, „Aici viața se bea și moartea se uită“.

Poate că, în timp, ne vom potrivi viața și moartea cu cuvintele tulburătoare ale lui Aleoșa Karamazov, din Dostoievski, care, întrebat fiind de copii dacă după moarte vor mai putea să vorbească cu el, le-a spus: „Sigur că da, ne vom întâlni și ne vom povesti tot ce ni s-a-ntâmplat“.  

La cenaclu, Ioan Es. Pop era un om tăcut, dar și tăcerile lui spuneau ceva

Mentorul cenaclului „Universitas“, criticul și profesorul universitar Mircea Martin, una dintre vocile cele mai profunde și severe care au diagnosticat literatura română modernă, evocă pentru Deutsche Welle personalitatea și altitudinea simțirii poetice a lui Ioan Es. Pop. Nu i-am întrerupt confesiunea, lăsând firul memoriei să se depene nestingherit.

„Nu știu dacă putem să ne îngăduim să vorbim acum sub impresia emoției despre opera lui Ioan Es. Pop. Poate că mai potrivit ar fi să îi evocăm figura, prezența, personalitatea puternică, extrem de cuviincioasă. Nu cred că am întâlnit un poet mai cuviincios, acesta este cuvântul, față de cei din jur și, evident, față de poezia lui, o poezie care a impregnat această perioadă.

Nu pot să nu mă gândesc la cel puțin două mari poeme, poeme majore pe care le-a scris Ioan Es. Pop, la „Ieudul fără ieșire“ și la „Oltețului numărul 15“, care alternează registrele, de la cotidianul mizer la celest, la sublim, la nelumesc.

Ioan Es. Pop nu s-a jucat deloc cu poezia așa cum s-au jucat sau se joacă alți poeți, chiar dintre congenerii lui. Tot ce-a scris e sortit să rămână. Și-a supus impresiile întotdeauna profunde unei dicțiuni tragice, unei meditații grave asupra existenței. Are multe versuri aforistice care arată concentrare, o meditație îndelungă. Astfel de versuri nu apar din neant, ci dintr-o reflecție îndelungată și profundă.

Ioan Es. Pop venea destul de des la întâlnirile cenaclului „Universitas“, cum știi, de altfel. Era un om discret, chiar timid, vorbea foarte rar, era tăcut, dar și tăcerile lui spuneau ceva. De când și-a citit prima dată poemele s-a bucurat de un mare respect din partea colegilor în ale scrisului. În volumul masiv pe care l-am făcut cu amintirile membrilor cenaclului „Universitas“, confesiunea lui începe astfel: „Memoria mea este nouăzeci la sută afectivă“. Așa este și memoria pe care eu i-o păstrez.

Deși știam că zilele lui sunt numărate, vestea că a murit m-a lovit. Să-i păstrăm o amintire pe care o merită“.