Europa mea: Ce este patria?

Pentru mulţi germani, termenul de "patrie" sună banal, ducându-i cu gândul la ciolanul cu varză, berea nefiltrată şi piticii din grădină. Sau și la antisemitism, la zvastică sau la căminele de refugiaţi incendiate. Naziştii au fost cei care au plasat patria în centrul ideologiei lor şi neonaziştii de extremă dreaptă din NPD îşi numesc formaţiunea "partidul social al patriei". Populiştii de dreapta din AfD se simt chemaţi să apere patria germană de refugiaţi. Dacă se impune chiar şi prin deschiderea focului asupra copiilor la graniţele Republicii Federale. Şi, precum în mai toate temele pe care le abordează AfD, celelalte partide au impresia că trebuie să meargă pe urmele populiştilor. 

Declaraţia candidatei de vârf a ecologiştilor, Katrin Göring-Eckhardt: "Iubim această ţară. Este patria noastră. Această patrie nu poate fi divizată", a provocat discuţii intense. Poate un partid de stânga să folosească în sens pozitiv termenului de patrie? Cei mai mulţi ecologişti au încă probleme cu definiţia, în timp ce liderii Verzilor sunt decişi să marşeze pe ideea de patrie. "Patria" urmează să fie baza unei viitoare coaliţii formate de CDU/CSU, FDP şi Verzii. În varianta lor, patria se confundă cu Germania. Şi de aici rezultă întrebarea intrinsecă pentru cine poate fi Germania patrie şi pentru cine nu. 

Un termen inofensiv sau unul periculos?

Există oameni care se nasc într-un loc, rămân acolo întreaga viaţă şi pentru care acel loc este patria. Există oameni pentru care patria devine o închisoare din care evadează şi în care revin, din obligaţie, o dată pe an, de Crăciun. Există şi oameni care îşi pierd patria şi pleacă în pribegie. Aceşti oameni nu beneficiază de privilegiul de a decide dacă vor să rămână în patrie. Şi, dacă au ghinion, vor fi întâmpinaţi în alte locuri de oameni care îşi apără "patria" de "străini" şi locul nu va deveni pentru ei niciodată patrie.

În limbajul zilnic, patria este un termen inofensiv. Cei mai mulţi oameni descriu astfel locul în care au crescut şi au amintiri frumoase sau un alt loc în care s-au simţit acasă. În politică, însă, termenul devine periculos şi exclusivist, adjudecat fiind de populiştii de dreapta şi amplasat în centrul ideologiei lor.

Nicio patrie, nicăieri

Copil fiind, mi s-a spus că Serbia este patria mea. Astfel încât eram mândru să fiu sârb. În jurul gâtului purtam o cruce ortodoxă şi o stemă sârbească. Nu fusesem însă niciodată în Serbia. Familia mea este originară din Bosnia-Herţegovina. Şi pentru că acolo era război, noi trăiam în Germania.

Unchiul meu, croat, a fost cel care ne-a adus la Reutlingen şi care l-a ajutat pe tatăl meu să-şi găsească de lucru pe şantier. În timp ce, la nici 1000 de kilometri distanţă, sârbii şi croaţii se masacrau reciproc, noi trăiam împreună în pace. Eram o familie.

Când echipa de fotbal a Croaţiei, ocupa locul trei la Campionatul Mondial din 1998, mă bucuram alături de croaţi. Aveam nouă ani şi luam parte la parada automobilelor, fluturând steagul Croaţiei. În mână cu steagul croat şi la gât cu stema sârbească, pentru mine nu era nimic contradictoriu. Războiul nu mă interesa. Mai târziu am aflat însă că portarul vedetă Davor Šuker s-a fotografiat la mormântul lui Ante Pavelić, colaboratorul naziştilor germani şi fondatorul grupării croate fasciste şi ultranaţionaliste Ustase, care a dus la genocidul a sute de mii de evrei, sârbi, romi şi opozanţi ai regimului.

M-am aplecat mai mult asupra războaielor sârbe şi a ororilor înfăptuite în numele Serbiei. Purificări etnice, lagăre de concentrare, violuri sistematice, asediul de la Sarajevo, Srebrenica. Să fie aceasta patria mea? Să fiu mândru de aşa ceva? Am decis că nu. Am scos stema de la gât şi am ascuns-o într-un sertar. Unde a rămas până astăzi. Pentru mine, patria s-a transformat în ceva rău. Ceva în numele căruia oamenii sunt dispuşi să accepte cele mai îngrozitoare ordine şi să omoare.

Paşaportul, patria şi drepturile

Trăiesc în Germania de când mă ştiu. Nu îmi amintesc de perioada anterioară. Şi cu toate acestea, Germania nu a devenit patria mea. Este greu să te simţi acasă, când eşti mereu ameninţat cu deportarea. Deportarea într-o ţară pe care nu o cunoști decât din vacanţa de vară şi a cărei limbă nu o stăpâneşti. Pentru cei mai mulţi prieteni de-ai mei, carnetul de conducere era cadoul suprem pe care îl puteau primi la 18 ani. Pentru mine a fost dreptul de şedere pe termen nelimitat.

Astăzi trăiesc în Berlin şi sunt german. Nu sunt nici mândră dar nici nu mă ascund. Este pur şi simplu ţara în care trăiesc. Paşaportul german nu mi-a adus o nouă patrie, ci mi-a conferit doar drepturi. Dreptul de a vota şi dreptul de a călători. Dreptul de a fi un subiect politic pe teritoriul pe care trăiesc. Nu sună la fel de bine precum acasă, dar pentru mine contează mai mult.

În finalul "Principiului Speranţa", Ernst Bloch scrie: "Aşa apare în lume ceva, care se regăseşte doar în copilărie şi unde nimeni nu a fost: acasă". Bloch a părăsit Imperiul German pentru că era împotriva Primului Război Mondial. A fugit mai târziu de nazişti, evreu fiind, şi a emigrat apoi din RDG, după ce s-a contrat cu regimul comunist.

Pentru Bloch, sentimentul de acasă nu reprezenta locul naşterii sau apartenenţa la o naţiune, ci amintirea şi dorul de copilărie, precum şi speranţa într-un viitor, care trebuie înainte de toate câştigată. O utopie în care nu a ajuns niciun om. Pentru mine, această variantă sună mai bine decât ciolanul cu varză, berea nefiltrată şi piticii din grădină sau ministerul pentru patrie.

Krsto Lazarevic este născut în Bosnia-Herţegovina. A sosit, copil fiind, ca refugiat în Germania împreună cu familia. În prezent trăieşte la Berlin şi lucrează ca jurnalist pentru publicaţii sau posturi în limba germană.