„Ecografie” – o dramă transnistreană

Dacă ne-am imagina un birou în care autorii vin să solicite subiecte pentru scrierile lor, ajuns acolo, Alexandru Popescu ar avea de înfruntat privirea neîncrezătoare a Marelui Funcționar: „Ești sigur că asta vrei, crezi că te descurci? E unul din cazurile cele mai grele.” Tânărul îl va fi învăluit pe Slujbașul literaturii cu reflexul albăstrui al lentilelor sale englezești și-i va fi răspuns: „Mă interesează doar mizele mari, nu vreau istorii banale.”

De ce este „Ecografie” (ARC, 2024) un roman cu miză mare? Pentru că pune sub lupă dilema, sfâșierea unei femei prinsă între iubirea ei de fiică și dragostea pentru un bărbat vinovat de omucidere, bărbat care este și tatăl viitorului, mult doritului lor copil.

Într-un Tiraspol depresiv

Alexandru Popescu, născut la Tighina/Bender, și stabilit de câțiva ani la Londra, și-a făcut debutul ca prozator cu „Montana” (Editura ARC, 2022) – un thriller captivant despre oroarea numită Transnistria, un no man’s land care trebuia să furnizeze, în sfârșit, „materie primă” pentru literatura română contemporană.

Al doilea său roman, „Adâncuri incolore” (ARC, 2023), reprezintă un plonjon în smârcurile subconștientului colectiv, într-o comunitate din sudul Basarabiei, acolo unde mituri, credințe ancestrale, pe fundalul disoluției post-sovietice, își iau un înfiorător tribut de vieți umane.

Protagonista romanului „Ecografie”, Inga Rotaru-Kuzmin, află, cum spuneam, că soțul ei, pe nume Tihon, șeful unei școli de karate din Tiraspol – un rus venit pe aceste meleaguri tocmai de la Murmansk – i-a ucis părinții în timpul războiului din 1992. Teribila veste i-o dă directoarea școlii-internat, unde Inga merge să-și ridice diploma de studii. Directoarea și-ar fi dorit să o înfieze, dar pentru că fata e recalcitrantă, își răzbună vechea frustrare, livrându-i acest secret devastator. Drama Ingăi e copleșitoare. Tihon o iubește, are grijă de ea, a fost omul care a scăpat-o de regimul de cazarmă din internat și a făcut din ea o campioană la karate.

Mai departe, provocarea autorului e să înfățișeze credibil zbuciumul sufletesc al protagonistei sale, care e bântuită de tot felul de stări – de la stupoare și paralizie, până la gândul sinuciderii și de dorința să scape de plodul bărbatului ucigaș, pe care îl simte ca pe un corp străin, toxic. Situația, am spune, seamănă izbitor cu tragedia psihică, psihosomatică a femeilor germane violate de soldații Armatei Roșii în primăvara lui 1945.

„Ușa casei era închisă și simți cum i se zbârlește părul în cap de frică. Apucă clanța, ezitând câteva clipe. Frica i se precipită după ce-l văzu pe Tomas venind glonț la ea și mieunând agitat. O despărțeau doar câțiva pași  de cel care, probabil, gătea ceva gustos la bucătărie și care, aproape sigur, i-a ucis părinții. Simțea asta cu măduva oaselor. Era decisă să afle totul, însă o îngrozea doar gândul liniștii care se va așterne între ei după ce Tihon va afla a cui fată este ea. Da, va fi o liniște de câteva secunde, poate chiar minute, un infern de tăcere, în care niciunul nu va ști ce să spună.” (p. 90)

Inga va obține mărturisirea soțului, care avusese în ajun un accident de bicicletă și-și vătămase foarte tare piciorul (un fel de premoniție a rupturii ce avea să urmeze între ei), va afla cu lux de amănunte cum au pierit părinții ei, în vara lui ‘92, uciși de comandoul lui Tihon. După o asemenea mărturisire, Tihon, chircit de durere și delirând bahic, tipic rusește, cu lacrimi și rugăminți de iertare, vă cădea într-un somn greu, iar Inga, ea... „era gata să-l nimicească pe Tihon cât era încă rănit și amețit de băutură. L-ar strangula și i-ar rupe vertebrele cervicale. Știa cum s-o facă. Tot el a învățat-o. Va fi o moarte rapidă. Apoi l-ar întinde pe dușumea, l-ar săruta pe buze și ar plânge toată noaptea deasupra trupului lui. Apoi s-ar duce undeva departe și ar naște acolo. I-ar spune copilului că tati a făcut un accident teribil de... bicicletă”. (p. 107)

Asta se va și întâmpla într-un „Prolog” al romanului, în care un biciclist este împușcat de niște indivizi care coboară dintr-un microbuz: foștii camarazi ai lui Tihon nu l-au iertat că acesta a refuzat să mai facă afaceri murdare cu ei. Un fel de justiție „pe dos”.

„Cercurile concentrice” ale narațiunii

Nu vreau să fac un spoiler al romanului, chiar dacă „Ecografie”, precum romanele precedente ale lui Alexandru Popescu, „sabotează” exercițiul critic prin intrigă și suspans. Dacă voi mai insista puțin asupra subiectului este pentru a dezvălui un mecanism de compoziție foarte ofertant, din punctul meu de vedere.

Mă refer la interferența romanelor „Montana” și „Ecografie” prin anumite personaje și secvențe. Aflată în vizită la o prietenă a sa de școală, Vera, muncitoare la fabrica de confecții din Tighina, unde va căuta sprijin și consolare, Inga va afla, apelând-o la telefon pe directoarea școlii-internat, că civilul despre care-i povestise Tihon că-l omorâse în aceeași zi, la Bender, lângă un zid de beton din preajma căii ferate, este Gheorghe Josan, tatăl lui Ion/Vanea Josan, căruia acel nefericit bărbat se grăbea să-i aducă ceasul „Montana”, dorit atât de mult de fiul său (o știm din acel roman omonim). Mai mult: rachiul tare, cu care-și servise Vera prietena însărcinată, i l-a vândut chiar Ion/Vanea Josan. Hazard? Simple coincidențe?   

„Ecografie” – un roman autonom în sine – se dovedește, iată, o poveste derivată din „Montana”. La fel, Alexandru Popescu ar putea dezvolta într-o carte viitoare un alt afluent al romanului său de debut: de pildă, destinul temnicerului care-l torturează pe Ion Josan în pușcăria transnistreană: e un fost coleg al său de școală, îndrăgostit de aceeași fată care l-a refuzat... Nimic politic, nimic ideologic, așadar, în sadismul torționarului, doar o veche gelozie, doar niște reglări de conturi personale. 

„Cercurile concentrice” pe care le poate isca o primă „piatră” aruncată în bulboana unui virtual univers narativ mi se pare o bună provocare pentru un romancier, cu condiția ca el să aibă destule resurse de imaginație pentru „a țese” firul mai departe. Riscul ar fi să forțeze nota într-o direcție greșită, lipsită de potențial artistic și de adâncime psihologică. Și mai ales să lase „schelăria” intenției să-i spargă „prelata” scriiturii.

Transnistria, o probă de empatie

„E foarte bizar să te naști pe un teritoriu disputat. Aud la știri că așa-zisul președinte transnistrean a făcut cutare lucru, că așa-zisul minister de interne de la Tiraspol nu știu ce a demarat, că toți cei de sus sunt așa-ziși și pretinși, iar eu am deja douăzeci de ani și mă tot paște suspiciunea că și noi, cei născuți aici, suntem așa-ziși oameni. Dormim prin așa-zisele case și facem așa-zisa dragoste și naștem așa-ziși copii. Nu mai pricep ce-i de facto și ce-ei de jure prin Transnistria (...) E curios. Dacă actele transnistrene sunt nerecunoscute, atunci nici certificatul de deces al lui tata nu e recunoscut. Prin urmare, de facto tata este mort, însă de jure, umblă sănătos pe drumuri. Suflete ne-moarte prin Transnistria, niște șoareci de laborator.” (p. 184)

Monologul fiicei (sau fiului, nu știm precis) a lui Inga și Tihon Kuzmin, copil care se va naște ca un triumf al binelui asupra crimei, rezumă condiția scindată a locuitorilor din regiunea separatistă. Nu obișnuim să ne gândim la viața acestor oameni, nu știm ce e în sufletul lor, de fapt nu știm prea multe lucruri despre ei, suntem prea copleșiți de problemele noastre. Dincolo de unele divagații publicistice – provenite, cred, din nevoia de a umple niște goluri de informație despre acest ținut damnat și de a „lega” mai bine subiectul romanului –, meritul lui Alexandru Popescu este că explorează fragilitatea și complexitatea ființei umane în situații-limită și astfel, se poate spune, își onorează miza ca autor.