DW și România - Deutsche Welle la 70 de ani

Povestea mea cu Deutsche Welle începe acum 23 de ani. De fapt, nu: povestea mea cu Deutsche Welle se schimbă brusc acum 23 de ani. Până atunci eram un ascultător. Apoi...

Totul, vă spun, a fost la acea vreme copleșitor. Bursa propusă de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, o instituție înființată imediat după ce armele au tăcut în războiul din (sau pentru) Kosovo, în 1999, cu scopul de a da Balcanilor șansa pe care a avut-o Occidentul la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial: să se descopere, să se împrietenească, să se ajute să crească împreună și să nu se mai războiască.

Apoi șansa de a convinge că meriți să fii unul dintre cei ce aveau să învețe de la cei mai buni, cum se face presă într-o lume democratică. Copleșitoare a fost și birocrația germană, pe atunci complet necoaptă, comparativ cu nevoile tot mai mari de creiere și forță de muncă ale celei mai puternice economii a Europei. Zborul spre Germania și aeroportul din Düsseldorf, trenul regional plin de oameni care mergeau, în acea după amiază de sâmbătă, să se distreze în Köln, anvergura Domului care se deschidea deasupra ochilor, pe măsură ce scara rulantă a veritabilului mall care este gara din Köln mă scotea la suprafață. Mai târziu, luni dimineață, copleșitoare au părut și uriașele turnuri gemene de pe Raderberggürtel, de unde, de la etajul 21, unde se afla redacția română a Deutsche Welle, se vedea, de jur împrejur, panorama celui mai frumos oraș al lumii, în josul și în susul Rinului și până departe, aproape în Belgia.

Copleșitoare avea să fie și întâlnirea cu acei oameni care, ani la rând, de departe, dintr-o altă lume doar a sunetelor, parcă ireală, dădeau ritmul și măsura informației corecte, dădeau sens nevoii de a ști dar, mai ales, dădeau ființă nevoii de a înțelege ce se întâmplă și de ce se întâmplă.

M-a luat de mână, luni dimineață, noul meu coleg și, de atunci, prieten Ștefan Cândea, un puști fără inhibiții și fără rețineri, sarcastic, dar cordial, cu un umor abuziv de sofisticat pentru cei 21 de ani, ajuns și el la DW cu două săptămâni mai devreme, cu aceeași bursă păstorită de marele european care a fost, este și va rămâne primul șef al Pactului de Stabilitate, Bodo Hombach. M-a traversat orașul până în redacția care, din nou, m-a copleșit prin naturalețea oamenilor, prin dorința de a te face să te simți imediat acasă și de a profita de tot ce poți tu oferi redacției. Erau acolo, sprijiniți de unul din geamuri, în spatele lui Petre Iancu cel adâncit ca de obicei în construcția uneia dintre miile sale analize, Emil Hurezeanu și Robert Schwartz - e prima amintire de acolo, puternică cum puține amintiri s-au mai lipit de mine de-a lungul anilor, o fotografie pe care dacă aș fi făcut-o aș purta-o în portofel, ca un fiu al secolului 20 ce sunt.

Așa s-a deschis șirul de oameni pe care i-am cunoscut acolo și alături de care, practic, m-am desăvârșit în meseria asta care, ca multe altele, se și fură, dar se și învață, când ai de la cine fura și învăța. Și am avut - de la doamnele Fuchs și Bär, fără de răbdarea cărora nu s-ar fi mișcat întregul angrenaj, până la voci și condeie ireporșabile cum ar fi Valeriu Lazăr („Dacă vrei, poți!” fusese primul spot publicitar de import în România postcomunistă, difuzat în timpul mondialului Italian de fotbal din 1990; iar vocea aceea stătea, acum, pe un scaun, la un computer, curios dacă niște tineri de care nu auzise ar putea purta moștenirea Deutsche Welle), Rodica Binder, Medana Weident, Catrinel Gelles (Preda), Anni-Lorei (Mara Călinescu) Mainka, Horațiu Pepine, Cornel Baicu sau Franz Binder. Era o vreme când trimiteau analize pentru DW nume grele ale spațiului civic - HR Patapievici, George Arun și Octavian Paler, de la București, sau Mircea Mihăieș de la Timișoara.

Și mai erau colegii de la redacțiile turcă și bulgară, cu care am împărțit, ani la rând, un etaj, înainte de a ne muta la Bonn și a primi în locul vecinătății balcanice proximitatea redacțiilor chineză și indoneziană. În orice caz, de la fiecare am învățat să citesc evenimente unor lumi care, deși păreau atât de departe de a noastră, erau, vai, mai mult decât ne-am fi imaginat, parte din ea. Așa că, printre multele merite ale instituției DW, ar fi momentul să mai punctez unul: a oferit perspectiva diversității trăite!

Singura constantă rămâne schimbarea

Aveau să înceapă, astfel, două decenii și ceva pe care Deutsche Welle și cu mine și cu toți ceilalți colegi în parte le-am parcurs împreună, stimulându-ne reciproc, vremuri care ne-au schimbat și pe care, cumva, le-am schimbat câte puțin, la rândul nostru.

Când am ajuns la Köln, oamenii pe care i-am întâlnit în redacția română se dedicau unor emisiuni lungi de analiză, pregăteau comentarii laborios argumentate, realizau întinse interviuri necesare, scriau eseuri jurnalistice cum nu se auzeau în eterul din România, își așterneau notele de călătorie sau de lectură cu minuțiozitate, fără să omită nici cel mai mic detaliu relevant sau savuros, pregăteau zile în șir un material radiofonic pe care îl citeau uneori direct, alteori îl înregistrau, și care putea dura șapte minute sau poate chiar peste un sfert de oră.

Era o vreme când încă mai exista public răbdător, încă avid de relatări analitice. Era o vreme când, pentru mass-media din România, reperele continuau să fie aceleași voci echidistante și nesupuse jocurilor politice dâmbovițene, critice nu de dragul de a critica, ci pentru a putea construi, pentru că aveau la dispoziție depărtarea care le permitea privirea de ansamblu și siguranța unor norme profesionale remarcabile - BBC, Radio France International, Europa Liberă și, evident, Deutsche Welle.

În ciuda unei voințe politice bizare și triste, care și-ar fi dorit prelungirea retardului civic pricinuit de deceniile de dictatură, societatea românească se schimba în bine, pe cont propriu. Și asta, în termeni de consum media, însemna că și ritmul comunicării trebuia să se schimbe. Am fost, alături de Robert Schwartz (ajuns nu doar șef al redacției române, ci și un admirabil instigator profesional), în focul tuturor salturilor succesive pe care redacția română aproape că le-a testat ca un cobai pentru colegii de alte limbi.

Am schimbat frecvența din unde scurte în FM, am schimbat formatul, învățând să ne „kill the darlings” pentru a face sintezele analitice cât mai concentrate, am început să inserăm muzici între relatări, pentru că publicul de FM era dependent de muzică și o tranzacționa la schimb cu interesul pentru informație, am învățat să facem radio cu imagini și, la un moment dat, să creăm propriile noastre materiale video, de care s-au bucurat partenerii din România și continuă să o facă, am suferit când am aflat că Deutsche Welle renunță la radio și ne-am reinventat ca jurnaliști online, ceea ce nici nu a fost greu, odată cu noul val de colegi, ajunși să se maturizeze profesional multimedial în plin boom tehnologic - mă gândesc la Alina Kühnel, Lavinia Pițu, Laurențiu Colintineanu, Vitalie Călugăreanu, Ovidiu Suciu, Claudia Crișan, Ioachim Alexandru, Vlad Drăghicescu, Simion Ciochină și Alexandra Scherle, cea care, între timp, a și preluat misiunea de a răspunde noilor provocări pe care redacția le are, într-o lume nesigură în care nevoie de echilibru informațional este mai acută ca oricând.

Șase decenii în limba română din șapte decenii DW

Redacția română va împlini 60 de ani pe 1 august. În urmă cu zece ani, când se împlineau 50 de ani de Deutsche Welle în limba română, poeta Ana Blandiana mărturisea că ne urmărea „ca să știu pe ce lume sunt”. Colega Rodica Binder scria, tot atunci, că „vremurile s-au schimbat, valorile cărora programul nostru le-a rămas fidel sunt însă aceleaşi”.

De multe ori, DW a fost mai mult decât doar un post de radio, mai mult decât doar o platformă de informare. Pentru că instrumentele comunicării și forța prezenței publice pe care o ai ți-o permit, DW a făcut nu de puține ori ceea ce diplomația întârzia să facă: a reașezat față în față două lumi aparent iremediabil separate. A făcut să se audă voci germane în România și voci românești în Germania. A redeschis canale de dialog, a promovat idei și personalități, a ridicat cortine și a îndepărtat văluri. Despre artiști care s-au întâlnit și descoperit reciproc sau despre investigații despre condițiile muncitorilor români din Germania, despre obstrucțiile birocratice ale investitorilor germani în România sau despre situații limită salvate în tandem de specialiști români și germani, despre toate am avut bucuria de a relata și de a explica de ce Germania și Românina, împreună, în Europa, sunt parte a unei familii de succes, chiar dacă uneori succesul nu strălucește, ba este chiar plictisitor, și drumul spre victorie e un povârniș chinuitor.

Radio Deutsche Welle a emis, la început, doar în limba germană. Așa au decis atunci aliații care administrau statul german tocmai ieșit din dictatura nazistă. A durat aproape un deceniu până când puterile care garantau că istoria nu se va mai repeta să fie convinse că „vocea Germaniei” poate fi auzită în Europa. Primăvara aceasta, DW împlinește 70 de ani de când președintele de atunci al Republicii Federale, Theodor Heuss, se adresa întregii lumi pe o frecvență de unde scurte, cea care permitea pe atunci transmiterea de informații la mare distanță. Heuss promitea în acel mesaj o voce liberă a unei noi Germanii, care tocmai începea să își inventeze, printre ruine, miracolul economic și social și își asuma spășită greșelile, pentru a-și găsi locul în lumea civilizată, alături de națiunile care au ajutat-o să se rupă de trecut.

Primele transmisiuni în limbi străine au venit în 1954. Și aveau să devină una dintre sursele de încredere pentru un public care, la fel ca germanii în timpul dictaturii naziste, era orbit informațional de regimuri despotice, acum în estul cotropit de sovietici al Europei și chiar în Uniunea Sovietică asuprită de bolșevici. Deutsche Welle a fost, până în 1989, una din rezervele inepuizabile de adevăr și speranță pentru națiuni oprimate și continuă să fie și azi.

Televiziunea DW a emis în premieră în 1992 și de atunci există un al doilea sediu, la Berlin. DW are astăzi redacții în 32 de limbi, care se adresează unui public din toată lumea. Redacția română, care a avut parte de-a lungul vremii de jurnaliști excepționali, curajoși și integri, a început să emită cu zece ani după inaugurarea propriu-zisă a Deutsche Welle.

Și știți ceva? Nimic nu este cu adevărat copleștior. Impresionant este drumul, emoționant finalul lui, dar provocarea vine tocmai din nevoia de a o lua în fiecare zi de la capăt. De dragul adevărului, de dragul informației.