După 20 de ani: Ion Iliescu

Reporter: “Fără Dvs. ar fi fost haos, anarhie? Sau, cel puţin mai multă anarhie decât a fost?”

Ion Iliescu: “Cred că, da. Pentru că atunci era o dezorientare generală. Şi nu se închega nimic.”

Etajul, pe care îl ocupă Iliescu deasupra Institutului social-democrat al PSD de pe strada Atena din Bucureşti, pare a fi un mic muzeu. Pe zidurile coridoarelor şi camerelor atârnă zeci de poze care îl arată pe Ion Iliescu cu câte un lider mondial, cu câte o personalitate de rang mondial sau cel puţin regional.

Convorbire despre răsturnarea lui Ceauşescu, căderea violentă a dictaturii, ziua de 22, ziua cea mare din viaţa lui Ion Iliescu.

„Când m-am dus la televiziune, multe lume mă cunoştea şi s-a creat un flux magnetic de coagulare a oamenilor în jurul meu. N-am venit cu echipă formată, nici n-aveam cum. A fost, cred eu, o coagulare spontană a oamenilor în jurul unui simbol. Şi eu am apărut ca un fel de simbol încă din perioada anterioară, că eram cumva o figură cunoscută”, spune Ion Iliescu.

În spatele unor astfel de afirmaţii, tipice pentru Ion Iliescu, se ascunde, poate, mai puţină auto-supraestimare şi auto-proslăvire decât pare. De fapt, Iliescu este în continuare amărât – pentru că se vede încă prea puţin apreciat şi prea mult defăimat. Nu poate să înţeleagă nici astăzi de ce este considerat de către mulţi oameni drept cea mai controversată figură din România postcomunistă.

„În disputa aceasta politică apar foarte multe aberaţii. E o prostie!”

Aşa răspunde Iliescu la întrebarea dacă a avut de a face cu înscenarea luptelor cu aşa zişii terorişti şi dacă simte vreo responsabilitate pentru acei aproape o mie de morţi ucişi după ziua de 22 decembrie. Teroriştii au fost reali, afirmă Iliescu.

„Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost o diversiune de esenţă teroristă, care a încercat să împiedice structurarea noii puteri. Cine au fost cei care au făcut, asta n-avem încă… şi din păcate toate cercetările care s-au făcut, n-au putut să... Şi n-o să-i ştim niciodată, probabil. Nu ştiu. Dar asta e mai puţin important. Important e ce s-a petrecut. Şi că a trebuit să plătim acest tribut de sânge, datorită acestui regim bezmetic al lui Ceauşescu, care este principalul vinovat de tot ce s-a petrecut atunci.”

Cum vede Ion Iliescu astăzi, după douăzeci de ani, faptul că foarte mulţi demnitari, funcţionari şi securişti ai dictaturii au ajuns şi în România postcomunistă stăpâni şi bogaţi? Iliescu dă din umeri, apoi se enervează.

„Ce? Trebuia să facem o execuţie în masă a tuturor foştilor demnitari ai vechiului regim?! Asta ar fi fost o reacţie de tip neohitlerist sau neostalinist. Vroiam să întrăm în democraţie, în care fiecare, inclusiv fiecare cu păcatele lui, să se spovedească şi să intre pe calea dezvoltării democratice a ţării. Nu să facem din culpabilizare principalul... Sunt şi din ăştia. Sunt neostaliniştii de azi care se autointitulează anticomunişti.”

La scurt timp, vine şi momentul în care Iliescu, fără să fi fost întrebat, respinge reproşurile făcute lui în legătura cu mineriada din iunie ’90.

„Toţi au lansat: Iliescu i-a chemat pe mineri. Cum adică sa-i chem eu pe mineri?! Nu! Au venit! Pentru că minerii sunt categoria profesională cea mai unită, cea mai solidară. Şi din spirit de solidaritate au venit, ca să apere instituţiile statului în faţa acestor elemente anarhice. Dar, cum să spun, mi s-a reproşat mie că n-am ţinut în mână. Ce să ţiu în mână?! Poliţia n-a fost capabilă să ţină în frâu pe rebelii din capitală, cum să ţii în mână o masă de mineri care la rândul lor au săvârşit nişte violenţe. Atunci, m-am adresat lor, i-am convocat şi le-am mulţumit pentru actul de solidaritate... trebuia să-i conving să părăsească capitala, că sunt cei care să facă ordine în capitală. Nu era altă cale ca să-i conving să plece.”

La fel de enervat răspunde la toate întrebările care i se par incorecte, injuste. Un altfel de Iliescu apare, însă, când e vorba de idei şi doctrine politice şi de teorii economice. Se aprinde ca un tânăr agitator de partid. Dacă în 1989 a eşuat economia de planificare, acum se arată că nici capitalismul nu funcţionează, spune Iliescu. I-ar plăcea să mai trăiască ceea ce numeşte el noua ordine mondială. Nu ştie cum va arăta, dar e sigur că va veni. Ca s-o dezbată, a fondat, recent, „Clubul de la Bucureşti“, care se vrea chiar un fel de „Club de la Roma“ în Balcani.

La un moment dat, în miezul unui monolog lung, deodată vine vorba, parcă din reflex, despre ziua vieţii lui, despre acel 22. decembrie ‘89. Iarăşi apare omul providenţial.

„Eu n-am apărut printre primii la televiziune. Am apărut peste o oră şi ceva. Şi s-au vânturat acolo tot felul de figuri. Nimeni n-a reuşit să coaguleze în jurul său ceva. Apariţia mea a dat sens.”

Autor: Keno Verseck
Redactor: Rodica Binder