Cât de legitime sunt raţiunile de politică internă?

Autorităţile de la Bucureşti nu se străduiesc prea mult să nege că între blocarea importurilor de flori din Olanda şi subiectul Schengen există o legătură. Preşedintele Traian Băsescu nici nu a negat cu adevărat, spunând doar că “este o exagerare”, după care a acuzat companiile olandeze de fraudă fiscală şi de alte nereguli invocate doar aluziv.

În schimb, ministrul de Externe, Teodor Baconschi, a infirmat explicit orice legătură, dar nu s-a putut împiedica să nu strecoare o maliţie la adresa Olandei: “acest control fitosanitar, a spus el, nu demonstrează decât capacitatea României de a fi riguroasă în ceea ce priveşte aplicarea normelor Schengen”.

În realitate, explicaţiile oficiale nu au nici o importanţă, pentru că scopul Bucureştiului a fost să transmită Olandei un mesaj puternic şi el a ajuns la destinaţie. Ministrul olandez al Imigraţiei, Gerd Leers, a replicat de altfel foarte prompt că “blocarea transporturilor de flori din Olanda în vămile româneşti este un motiv în plus pentru menţinerea României în afara spaţiului Schengen”.

Dar ironiile îndreptate împotriva Olandei nu pot ascunde că problema depăşeşte dimensiunea unor relaţii bilaterale. Noul ministru al Afacerilor Europene, Leonard Orban, s-a întrebat astăzi “dacă întreaga construcţie a UE mai poate să funcţioneze corespunzător”.

El a semnalat faptul că la ultimul Consiliu European se ajunsese la un acord politic, pe care ulterior Olanda şi Finlanda l-au nesocotit “din raţiuni strict interne, care nu au niciun fel de legătură cu funcţionarea UE” şi care ar fi în consecinţă pur şi simplu “arbitrare”.

Leonard Orban a exprimat un punct de vedere care revine periodic în dezbaterea europeană. S-a spus de multe ori că Franţa a blocat primul tratat constituţional al UE din motive “interne”. După cum la fel făcuse atunci şi Olanda. Populismul unor forţe politice, fără legătură cu “realitatea europeană”, a fost considerat de asemenea răspunzător pentru refuzul exprimat la primul referendum asupra noului tratat constituţional în Irlanda.

Autorităţile româneşti explicaseră de asemenea atitudinea lui Nicolas Sarkozy faţă de subiectul romilor prin dorinţa sa de a-şi recâştiga popularitatea pierdută. Era tot un fel de a spune că, în realitate, nu ar exista motive serioase, ci doar capriciile unui politician aflat în dificultate.

La nivelul Comisiei Europene, suspiciunea faţă de “raţiunile de politică internă” a devenit de altfel monedă curentă, cu atât mai mult cu a existat mereu un conflict latent între politicile “europene” şi cele “naţionale”.

Dar întrebarea este dacă aceste “raţiuni interne” sunt cu adevărat arbitrare, aşa cum susţine fostul comisar european Leonard Orban.

E o problemă esenţială. Construcţia europeană pretinde cu necesitate o delegare de suveranitate, dar a subestima sistematic “raţiunile interne”, considerându-le, fie capricii, fie populisme electoraliste, duce încetul cu încetul la un mare deficit democratic. A considera din principiu că tot ceea ce nu se conformează unor “raţiuni europene” este “arbitrar”, că “raţiunile interne” ar trebui să fie mereu ignorate riscă să golească Uniunea Europeană de conţintului ei democratic.

Fără popoarele europene, cu dorinţele, temerile, neînţelegerile sau chiar idiosincraziile lor, Europa ar rămâne o imensă birocraţie lipsită de sens.

Astăzi autorităţile de la Bucureşti au interesul să invoce insistent funcţionarea europeană, dar, chiar dacă au motive să se considere nedreptăţite, negarea legitimităţii “raţiunilor interne” s-ar putea întoarce la un moment dat împotriva lor.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu