„Hotel California” sau imposibila evadare

„Hotel California” și-a intitulat Constantin Cheianu (n. 1959) cel mai recent volum (Ed. Cartier, 2021). Apreciat dramaturg, prozator și jurnalist din Republica Moldova, Constantin Cheianu a scris mai multe piese de teatru, montate pe scene profesioniste de pe ambele maluri ale Prutului. Ca prozator a debutat cu volumul „Totul despre mine!” (1999), urmând, la un interval mai mare, trei romane: „Sex & Perestroika” (2009), „Ultima amantă a lui Cioran” (2018) și „Dependența” (2020).

„Hotel California” cuprinde trei nuvele de proporții. Datorită titlului cu rezonanțe mitice pentru intelectualii pasionați de muzica și poezia generației „Beat” americane, cartea a înregistrat un mare succes de librărie, susținut de valoarea recunoscută a prozatorului, și a fost inclusă în programul „Chișinăul citește” – o campanie de promovare a lecturii, inițiată de Biblioteca Municipală „B.P. Haşdeu”.

Constantin Cheianu este un scriitor influențat puternic de existențialism, de Camus, Kafka, Sartre, Ionesco, Céline... Un autor care și-a făcut faima din abhorarea clișeelor și chestionarea locurilor comune. O face când de pe poziția adultului dur, ahtiat de experiențe-limită, când din postura unui adolescent-narator, plăpând și hipersensibil, cum e protagonistul nuvelei „Merișor”, inclusă în prezentul volum, care descoperă lumea și se miră, genuin, de obiceiurile oamenilor. De pildă, la înmormântarea bunicii sale:

„Când sicriul trebuia să fie bătut în ținte, mai multe femei s-au aplecat peste bunica, încât m-am gândit să n-o turtească. Până la urmă, groparii și-au făcut treaba, bătând cuiele ca într-un gard ori o ladă oarecare. Femeile s-au mai agitat puțin când sicriul era slobozit în groapă. Strigau să nu-i dea drumul. Nu este decât un fel de prefăcătorie, fiindcă nimeni nu vrea cu adevărat ca mortul să fie scos îndărăt.” (p. 113)

O casă de creație, locul unor revelații și autoscopii

Isai Catarama, protagonistul din „Hotel California”, petrece trei săptămâni la o casă de creație, numită „Vila V.” în Elveția, lăsată prin testament de un bogat editor german în beneficiul lumii literare de pretutindeni. „Contingentul” lui Catarama, scriitorii cu care relaționează personajul principal, numără un prozator din India, cu aspect de yoghin, un poet ceh de vreo 70 de ani, însoțit de o mult mai tânără nevastă-asistentă-translatoare, apoi o afro-americană obeză între două vârste, profesoară de istoria literaturii, și, în fine, Parm K., reprezentanta Marii Britanii – o poetă sub treizeci de ani, și ea de origine indiană.

Sejurul scurt de doar trei săptămâni îi oferă lui Isai Catarama mai multe revelații cognitive legate de colegii săi, care își exhibă viciile și resentimentele prea omenești, și își face o introspecție asupra înzestrării sale modeste de scriitor, tradusă într-un rechizitoriu la adresa lumii literare de acasă, împotmolită în mediocritate și vanități mărunte:

„Când în alte părți se scriu în continuare cărți adevărate, izvorâte din talent tot așa cum vulcanul erupe din măruntaiele pământului ori cum floarea răbufnește pe lemnul copacului, cum să te mulțumești cu niște făcături din flori de plastic?! (...)

Îl iritau pentru că se luau așa de în serios și pentru că, dorind cu ardoare să se disocieze de ei, constata, vai, că le seamănă atât de mult. (...) Uneori, la câte o șuetă ori lansare de carte, având mai multe pahare de vin în cap, îi venea să le strige în față: „N-o mai faceți pe inconștienții, doar știm cu toții că nu suntem decât niște infirmi (...), iar producția noastră nu este nici despre oameni, nici despre viață, nici modernă, nici postmodernă, cum ne place să credem, ci e un „istoric al bolii”, e despre profunda și incurabila noastră mediocritate!” (p. 14)

Isai Cataramă își află consolarea acestor frustrări într-o idilă furtunoasă cu poeta britanică Parm K., de origine indiană. Prima lor scenă erotică, echivalentă cu o inițiere a raselor, are loc într-o cameră secretă a bibliotecii din „Vila V.”, unde fostul proprietar își amenajase un fel de sanctuar muzical cu pick-up și teancuri de discuri vinil: jazz, simfonice, pop și rock. Acolo va reasculta „Hotel California” și va retrăi emoția tânărului de 18 ani, care visa în 1977, când se lansa piesa celor de la „Eagles”, la o lume pură, adevărată, plină de promisiuni.

După mai mulți ani, însușind mai bine engleza, Isai Catarama va realiza că mesajul piesei nu este deloc unul solar, dimpotrivă, e despre eșec și ratare. Oriunde a-i pleca, orice alegere ai face, nu poți evada de tine însuți, identitatea ta e o cămașă de forță. „Vila V”. este casa iluziilor pierdute, un loc al damnării, o insulă a condamnaților.

Tot despre ratare e și cea de a treia nuvelă a cărții, „Alina”. Autorul fixează traiectoria unei fete în anii tranziției: cumințenia ei banală, revolta, sfidarea cutumelor patriarhale, iubirea căutată cu disperare, văzută ca singura emancipare a unei femei și, în final, emigrarea, alături de familia ei, după ce epuizase toate ipostazele pe care i le putea oferi patria.

Dans în luminile stinse

„Partea incitantă a dansului era că te puteai atinge de o fată fără nicio împotrivire din partea ei. Aproape o îmbrățișai și libertatea aceasta era cu atât mai formidabilă, cu cât în alte situații trebuia să curtezi luni întregi o domnișoară ca să ajungi s-o ții de mână.” (p. 81)

Vorbește Merișor, adolescentul-contemplator, din care am citat mai devreme, și parcă ar descrie serile mele de Anul Nou, dintr-a 9-a sau a 10-a, când după ce se consuma partea festivă, supravegheată de profi, se trecea la dansuri, în semiobscuritatea sălii sportive, lângă bradul împodobit. Se dădea drumul la magnetofon, răsuna mult așteptatul „Hotel California”, iar noi, băieții, aveam voie să ne lipim de colegele noastre devenite uimitor de docile. Eram, ca și Isai Catarama, la vârsta tuturor promisiunilor, visam cu ochii deschiși, deși în lagărul sovietic visele nu mergeau prea departe.

Constantin Cheianu a captat în „Hotel California” fața umbroasă a libertății post ‘89. A surprins destinul generației noastre, a optzeciștilor basarabeni, entuziaști cândva, azi măcinați de rutină și dezamăgiri, dar care, sunt convins, nu și-au spus ultimul cuvânt. Pentru că pe alt plan, ontologic, „Hotel California” e despre un prizonierat împărțit cu toți semenii noștri și tocmai această „ostracizare prin naștere” ne alimentează dorința paroxistică de viață și scris.