Așteptările românilor, fiecare pentru el

Românii au avut mereu așteptări. Au așteptat, în tăcere, să moară Ceaușescu, au așteptat disciplinat la cozile interminabile pentru alimentele care îndeobște lipseau din magazinele „Alimentara“, l-au așteptat pe Iliescu Ion cu brațele deschise, au sperat, ba chiar cei mai mulți au fost convinși că tinerii vor duce România pe „noi culmi de civilizație și progres“. 

N-a fost așa. Mulți dintre oamenii din generația celor care au murit împușcați în decembrie ’89 cu fericirea pe chip la gândul ultim că ei vor schimba lumea nu au nici în clin nici în mânecă cu prezentul și viitorul unei Românii pe care cei ce s-au jertfit pentru ea o doreau altfel, în rând cu țările occidentale. 

Nu pentru „democrația originală“ impusă de Iliescu prin masele ignorante au murit tinerii în decembrie ’89. Nici pentru neputința pedagogului Constantinescu și nici pentru cameleonismul lui Băsescu, îndrăgit de locatarii mahalalelor și care ne-a păcălit pe mulți dintre noi nu și-au riscat tinerii viața. Venind mai încoace, „România lucrului bine făcut“, promisă de președintele Iohannis în campania pentru primul mandat la Cotroceni, nu cred că i-ar fi scos în stradă pe tinerii care, unii dintre ei, nu împliniseră vârsta majoratului. Și nici „Împreună pentru România normală“, sedusă și în bună parte abandonată de Klaus Iohannis în cel de-al doilea mandat, nu ar fi scos la iveală virtutea sufletelor morților din decembrie. Președintele încă este tributar statutului de profesor care predă elevilor de la nivelul catedrei. Nu se plimbă printre școlari, nu-i întreabă și altceva decât strict cunoștințele din materia de fizică. 

Am făcut acest recurs la memorie pentru că, dacă nu știm de unde am plecat, e limpede că nu avem de unde ne întoarce, că nu avem un precedent în a paria pe valorile democratice. Aici cred că e sensul așteptării, al speranței, al planificării nemistificate a vieții viitoare. Imediat după decembrie ’89 ne-am așezat la masă și am ciocnit fericiți cu libertatea și democrația. Numai că paharele erau goale.

Biserica și Armata în topul încrederii

Mulți dintre cei care în decembrie aveau douăzeci de ani acum își serbează vârsta maturității depline în structurile mafiote cuibărite în fiecare partid politic, în instituția imunității parlamentare pentru borfași, în administrațiile locale și centrale guvernate de caracatița corupției, în posturile din ministere, din companiile de stat, din instituțiile publice precum Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, ANAF, serviciile secrete, poliție, jandarmerie, comitete și comisii născute din lăcomia de bani murdari a rechinilor politici.

În ultimele trei decenii, între 75% și 90% dintre români au declarat că nu se poate avea încredere în oameni și că e mai bine să fii prevăzător în relațiile cu ceilalți, consemnează o serie de sondaje de opinie. Și atunci ne mai mirăm, pe marginea fatalității, că după atâția ani de subzistență morală spiritul comunitar nu se leagă sub nici un chip de noi. Parafrazând: „Dacă sămânță nu e, e nimic nu e“. 

Biserica și Armata sunt de treizeci și unu de ani în fruntea clasamentului încrederii în instituții. Ceea ce înseamnă că avem așteptări până și nocturne de la cele două entități. Despre încrederea în Biserică e o discuție lungă, iar pe de altă parte nu poți să calci cu bocancii cu crampoane pe credința omului, chiar dacă de multe ori este doar una declarativă.

Încrederea în Armată este tradițională. Înainte de căderea comunismului, când stagiul militar era obligatoriu, e de înțeles că părinții soldaților credeau în această instituție, pe de o parte pentru că în batalioanele Armatei erau copiii lor, iar pe de altă parte pentru că amenințarea imperiului sovietic era una reală. Însă acum, când o mare parte din ofițerii Armatei române sunt naționaliști radicali de obârșie fesenistă, când în decembrie ’89 cele mai multe crime, mușamalizate și acum, le-au făcut soldații la comanda ofițerilor, când un general de armată trece în rezervă cu o pensie de 30-35.000 de lei pe lună (6-7000 de euro) după 30 de ani de instrucție de front cu soldații și ulterior de muncă de birou, ar fi cazul să ne revizuim încrederea în haina militară după ce ne vom pune unele întrebări la care să căutăm răspunsuri.

Guvernanța dictonului „Ce-o fi, o fi“

Un sondaj CURS realizat în aprilie relevă faptul că românii au cea mai mică încredere în instituțiile politice: 21% în guvern, 13% în parlament și 15% în partide. Este adevărat că un guvern nu trebuie admirat, ci monitorizat zi de zi, cenzurat de fiecare dată când miniștrii acestuia apasă pe accelerația abuzurilor împotriva societății. Dar nu se întâmplă așa. Ca și în exemplele prezentate la început, românii așteaptă pasivi legi și hotărâri de guvern care să le schimbe viața. Legi care să întărească independența Justiției, legi care să reformeze radical Educația, legi prin care sistemul de sănătate să performeze în folosul bolnavilor. 

Salariile și pensiile sunt mici nu doar din cauza bugetelor austere, ci și din pricina intereselor partidelor care guvernează. Asistăm în fiecare an nu la împărțirea bugetului pe ministere, ci la împărțeala banilor publici. Pare a fi doar o deosebire de nuanță între cele două cuvinte, dar nu este. Împărțirea are subiectul la vedere, care este guvernul, pe când împărțeala se face pe sub mână, este festinul a patru ani guvernamentali de clientelism, nepotism, de promovare a lipsei de profesionalism în posturi-cheie ale instituțiilor statului.

În situația în care legiuitorul este apreciat doar de 13% dintre români, înseamnă că așteptările celorlalți sunt zero. Fiecare dintre cei doi actori îl lasă pe celălalt în plata domnului. Nici societatea nu trage de mânecă parlamentul, nici parlamentarii nu trec pragul acelora care i-au votat. Comunicarea dintre politicieni și cetățeni este inexistentă, și nu de ieri, de azi. În situația în care ne dorim drepturile și libertățile deseori călcate în picioare de-a lungul a trei decenii de tranziție oarbă, trebuie să aplicăm formula „Dacă nu vine muntele la Mahomed, atunci merge Mahomed la munte“. 

Așteptările românilor sunt zadarnice în orice privință în contextul actual în care guvernează dictonul „fiecare pentru el“. Binele comun nu există, în schimb rămâne de actualitate conceptul „Să moară și capra vecinului“. Folosim multe astfel de „vorbe de duh“ care dau seamă de inerția și fatalismul românilor, de la „Fie ce-o fi“ cu varianta „Ce-o fi, o fi“ până la „Cum o vrea Dumnezeu“. Și multe alte asemenea atribute care ne definesc.

Dacă, așa cum reiese din sondajele de opinie, între 75% și 90% dintre români nu au încredere în semenii lor și afirmă că e mai bine să fii prevăzător în relațiile cu ceilalți, șansele ca spiritul comunitar să guverneze peste ani societatea sunt practic inexistente. Paradoxul e că și încrederea în sine este în bună parte iluzorie. Dictonul antic „Iubiți-vă pe voi“ (pentru a-i putea iubi pe ceilalți) e vânare de vânt. 

Așteptările românilor nu fac bună casă cu o lume de oameni singuri. E vorba de o singurătate fără chip, care nu se arată la vedere, dar ale cărei efecte schimonosesc societatea în ansamblul ei.