Ce mai rămâne dincolo de „ordinea de drept”

Curtea Constituţională a avut în ultimii 10 ani un rol covârşitor în viaţa politică. Nu a scăpat nimănui că judecătorii Curţii au fost chemaţi, în prea multe situaţii, să suplinească incapacitatea actorilor politici de a ajunge la un compromis raţional. Rolul Curţii a devenit, astfel, excesiv şi nu e de mirare că judecătorii nu au fost mereu la înălţimea aşteptărilor.

Ce-i drept, a existat şi o situaţie, unica, în care Curtea s-a autosesizat. E vorba de proiectul de modificare a Constituţiei din 2013. Decizia adoptată cu acel prilej a fost o decepţie, căci forul constituţional îşi lărgise aria de cuprindere mult dincolo de ceea ce s-ar fi cuvenit. Curtea a tins atunci să se substituie puterii legislative. Dar dacă politica, prin slăbiciunile ei, a oferit CCR un rol supradimensionat, nu trebuie să ne mirăm că judecătorii nu au refuzat acest rol. Ba, mai mult, au părut să-l preia cu o voluptate a cărei stridenţă transpare din declaraţiile făcute ziariştilor pe un ton nefiresc de frivol.

S-a produs, aşadar, un nou dezechilibru, care s-a alăturat celorlalte şi, de data aceasta, nu mai există nicio instanţă care să-l corecteze. Am asistat la un dezechilibru la ultimul nivel, cel mai înalt, dincolo de care nu se mai găseşte decât inteligenţa morală. Într-adevăr, am ajuns de prea multe ori, din nefericire, să ne punem această întrebare: ce se întâmplă atunci când abuzează chiar Curtea Constituţională?

În teoria dreptului, această situaţie nu este atât de dramatică pe cât pare. Ar fi de mare ajutor să facem trimitere, spre exemplu, la Hans Kelsen, care ne asigură că ceea ce contează cu adevărat este coerenţa formală a sistemului. Or, din această perspectivă, Curtea Constituţională nu poate să abuzeze, după cum nici măcar nu există, propriu-zis, o lege „neconstituţională”. Câtă vreme toate legile sunt date în temeiul unei norme superioare care este Constituţia, toate legile sunt constituţionale. Aşadar ar fi impropriu să vorbim de ”neconstituţionalitatea” legilor. Kelsen arată că examinarea legilor de către o instituţie anume împuternicită nu este decât o procedură specială prin care anumite legi pot fi anulate. Chiar dacă pare ciudat, acest lucru e în acord cu faptul că o mulţime de legi au fost aplicate şi au produs efecte şi că ele au fost considerate valabile până când cineva le-a contestat la Curtea Constituţională, după cum ne putem gândi că multe altele ar putea fi neconstituţionale, dar nu au fost atacate şi poate nici nu vor fi atacate vreodată. Există aici un hazard politic: dacă nimeni nu are interesul sau nu are puterea să conteste o lege ”neconstituţională”, ea rămâne constituţională.

Modul acesta de a rezolva dificultăţile de ordin formal nu-i satisface, evident, pe aceia care contestă conţinutul unei legi din perspectivă moral-politică. Ce facem cu o lege care ni se pare strâmbă şi nedreaptă şi care rămâne în vigoare sau este declarată de un organ anume instituit ca fiind constituţională?

Din punct de vedere juridic, întrebarea nu are sens. Iată de ce este atât de important să reflectăm mai mult asupra modului în care sunt aleşi judecătorii în cadrul unui organism de jurisdicţie constituţională, căci se ajunge la un moment dat în situaţia în care singura diferenţă care contează (care decide) este calitatea morală şi intelectuală a judecătorului. Aşa cum am văzut, din punct de vedere juridic, orice ar decide Curtea Constituţională este valabil. Cu alte cuvinte, dincolo de sistem rămâne doar omul cu inteligenţa sa morală.