Biserica clandestină din Ardeal își primește Papa

La sfârșitul acestei săptămâni, la Blaj, Papa Francisc va beatifica șapte episcopi greco-catolici, care au suferit ani de temniță în timpul dictaturii sovietice și au murit „in odium fidei”, din ura sistemului împotriva credinței pe care au refuzat să o abandoneze. Cei șapte sunt Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. Monseniorul Mihai Frățilă a povestit, pentru Deutsche Welle, despre calvarul bisericii unite cu Roma, de lucrarea căreia se leagă momente importante din istoria României, inclusiv Marea Unire.

Deutsche Welle: Se spune că biserica greco-catolică ar fi „cea mai națională” dintre bisericile românilor.

Episcopul Mihai Frățilă: Suntem o comunitate circumscrisă istoriei noastre. Sigur, există și alte biserici, în alte țări din regiune, unite cu Vaticanul și care împărtășesc același rit. Dar au referințe culturale specifice. Caracterul nostru este strict național.

Istoria greco-catolică este determinată de acel pas făcut între 1698 și 1701, la Alba Iulia, de mitropolitul ortodox al comunității românești din Ardeal, care acceptă această unire cu biserica Romei din dorința de a oferi propriilor credincioși un statut național recunoscut. În Transilvania, singurele națiuni recunoscute erau oricare altele în afara românilor. La fel, confesiunea ortodoxă nu era recunoscută oficial de autorități. Această unire religioasă le-a oferit o lucrare dublă: refacerea unei unități creștine pierdută în secolul XI, la marea schismă din 1054; în plus, este o tentativă de acces între națiile recunoscute ale monarhiei habsburgice. Rezultatul cultural și istoric pe care biserica l-a făcut după 1737, de pe vremea episcopului Inocențiu Micu Klein, care a culminat cu actul unificării de la 1918, la Alba Iulia, consacră această misiune și importanța bisericii greco-catolice, foarte clar definită în Constituția din 1923. I se recunoștea, asemeni bisericii ortodoxe, statutul de biserică națională și românească.

Evenimentul din 1948, regizat de partidul comunist și de securitate, a creat această aparentă unificare cu biserica ortodoxă și a trimis în clandestinitate biserica greco-catolică. A fost un moment de silă, de persecuții și batjocură.

Este în continuare acest subiect tabu?

Din dorința de a nu rediscuta trecutul, este încă un subiect tabu. Sunt cercuri, în zona confesională, care încearcă să ne convingă că actul din 1948 a fost un act liber consimțit, aplaudat de toată lumea. Or, Securitatea s-a folosit, pentru a distruge biserica, de o campanie sub presiune. Sunt documente care confirmă 100% că în adeziunile la ortodoxie smulse, foarte multe persoane s-au regăsit cu numele și cu semnăturile deși acestea le fuseseră cerute sub diferite alte pretexte - pentru predarea cotelor în agricultură, de exemplu. Timpul trece, le aranjează, multe violențe au fost uitate, dar asta nu ne împiedică să fim consecvenți libertății de alegere și adevărului. Mai ales că o mulțime de vieți au fost bulversate: au fost oameni duși la închisoare, familii dezbinate, copii rămași pe drumuri.

Bunica păzea ferestrele și ușile

Vă aduceți aminte când ați luat contact cu acea lume clandestină, cu biserica greco-catolică?

Sunt un privilegiat. Bunica mea paternă era fiică de preot greco-catolic rezistent. Acest străbunic al meu a celebrat în casă, în fiecare zi, pe masa unde se mânca, sfânta liturghie. Această moștenire nu era doar o chestiune culturală sau, cum ar spune lumea profană, o idee fixă. Oamenii aceștia știau că alegerile lor nu puteau fi altele tocmai fiindcă exprimau un crez intim fără de care viețile lor nu ar fi avut sens.

Până în 1989 am frecventat biserica romano-catolică. Era liberă, în Ardeal. Slujbele se țineau în limba maghiară, ceea ce era foarte greu. Nu aveam tangență cu limba care, după 1918, a fost vorbită exclusiv de etnicii maghiari. Dar din dorința de a rămâne fidel crezului catolic frecventam biserica romano-catolică. Atunci când ni se oferea ocazia, deși era foarte periculos, fiindcă eram pasibili de arestare imediată, frecventam casele în care încă mai celebrau preoți greco-catolici clandestini. Unii rămăseseră din vechea gardă, rezistenți. Alții făceau în exterior o meserie profană, dar studiaseră teologia, tot în mod clandestin, fiind hirotoniți de episcopii - la fel de clandestini - care ieșiseră în 1964 din închisoare. Slujbele romano-catolice din unele orașe din Ardeal au început să includă, în anii 80, și unele liturghii în limba română. dar, după deschiderea arhivelor securității, s-a văzut că aceste slujbe erau foarte bine monitorizate.

Bunica mea era o femeie foarte religioasă, în sens practic, nu cultural - tot ce făcea în timpul zilei era trăit în prezența Domnului. Dar a fost o ființă extrem de prudentă. Un preot rezistent, văr al bunicului, ne vizita uneori și celebra sfânta liturghie în casă. Copil fiind, eram foarte scandalizat că bunica își petrecea timpul acestei slujbe supraveghiind ferestrele sau ușile. Asta a fost, până la urmă, marea șansă: lucrurile esențiale și o șansă dată sufletului. Astfel, zi de zi, timp de 40 de ani, credinicioșii greco-catolici nu au încetat să se reancoreze în speranță.

Ați crezut că va veni momentul în care biserica va ieși din nou din catacombe?

Nu cred că această idee ne consuma în vreun fel. Nu ni-l putea răpi nimeni pe Dumnezeu din suflet. Puteam să ne rugăm. Puteam avea acces la tot ceea ce Dumnezeu a lăsat prin biserică mângâierii sufletești, chiar dacă frecventam biserica romano-catolică. Ne țineau într-o atmosferă care ne dădea speranța pentru ziua respectivă. Când regimul ceaușist a căzut, am căpătat o privire legată de ceea ce trăisem zi de zi până atunci. Mi-aduc aminte de un coleg care, copil fiind, îl vedea pe bunicul său preot celebrând sfânta liturghie în casă și care se mira și se întreba ce rost are toată treaba asta pentru că oricum nu se schimbă nimic. Ei, bine, în momentul 1989 s-au legat toate aceste mărturii. E impresionant: omul are această șansă de a persevera chiar și când orizontul pare închis.

Când s-au deschis arhivele Securității, ați trăit dezamăgiri, trădări și oameni ale căror nume nu ați fi vrut să le vedeți în acele file?

Aveam 18 ani, nu a fost cazul meu. Dar știu persoane care au refuzat să-și vadă dosarul. Știau că vor găsi acolo lucruri grele, fiindcă fuseseră persecutați sau urmăriți. Îmi aduc aminte de o călugăriță perseverentă, care a făcut foarte mult pentru păstrarea crezului și care, paralel activității de profesoară, în mod clandestin, s-a dedicat copiilor din familiile care doreau să își mențină crezul greco-catolic. Făcea cursuri de cateheză, de religie, în particular. A fost urmărită de Securitate și, la sfârșit, când a căzut regimul, a venit la ea o persoană care i-a mărturisit că a dat, sub presiunea Securității, declarații mincinoase, menite să o compromită. Și-a dat seama că, cercetându-și dosarul, ar putea intra într-o zonă neplăcută și a preferat să rămână senină și împăcată, știind foarte bine că rezistența omului nu e rodul unui antrenament, ci al tăriei de caracter. Au fost și dintr-aceia care au avut curajul să meargă să își vadă dosarele. Toate nuanțele pe care le-au găsit la diverșii informatori... La unii se vedea clar că nu spuneau nimic, alții se limitau la lucruri banale. Dar au și constatat cu surprindere că fantezia celor prinși sub brațul poliției secrete putea degenera, transformând în monstruozități conviețuirea noastră de până în 1989.

Nu poți sta de vorbă cu persecutorul

Ritualul religios greco-catolic e identic cu cel al bisericii ortodoxe. De ce vă duceați totuși la slujbele romano-catolice și nu unde vă regăseați în - hai să-i spunem – algoritm?

Acel algoritm a jucat cu Securitatea și cu partidul comunist. Au desființat biserica greco-catolică pentru că era o biserică ortodoxă care se sustrăgea controlului autocefal și național și depindea de episocpul Romei. De Papa. Orice tratativă cu tirania nu putea duce la nimic bun. Putem filosofa. Există o pagină foarte frumoasă în „Jurnalul Fericirii”, al lui Nicolae Steinhardt. Imaginează un dialog cu diavolul, care îi cere să semneze că există Dumnezeu - și refuză. Să semneze măcar evidența că 2 și cu 2 fac patru - și iarăși refuză. Și îi spune, în final, diavolului: „Nu semnez nimic cu tine”. Cu instrumentul răului nu există dialog. Nu se poate trata. Din păcate, după 1989, oameni foarte bine mobilați intelectual au tratat drama bisericii greco-catolice ca pe un moft de conștiință. Or, cardinalul Iuliu Hossu a spus, în închisoarea din Sighet, că „ne puteți lua tot, dar nu și credința din suflet”. „Credința noastră e viața noastră” este mult mai mult decât un dicton care poate exprima o rezistență.

Nu poți sta de vorbă cu persecutorul care îți propune trecerea la biserica ortodoxă, spunând că e același Dumnezeu, iar detaliile sunt dialoguri pentru clericii înalți, pentru prelați.

Și a mai existat un tertip, se vede în dosare, a fost o strategie: în anii 80, Securitatea ingenuă era foarte convinsă că poate profita dacă le reda în vreun fel libertatea greco-catolicilor. A încercat să deschidă o ușă clandestinității, pentru trecerea românilor greco-catolici la biserica romano-catolică din Ardeal, pas care ar fi urmat să românizeze această biserică. Lucruri aberante. Nu poți trata cu cel care în momentul respectiv reprezintă strategia diavolului.

S-a schimbat între timp relația cu biserica ortodoxă, majoritară? Sau îi mai numiți în continuare „instrumentul răului”?

Niciodată nu i-am numit „instrument al comunismului”. Când un personaj dintr-o biserică oarecare nu-și trăiește chemarea, suferă toată biserica de această lipsă de apetență. Dar nu se poate identifica biserica cu păcatul membrilor săi. Din contră. Au fost unele persoane din biserica ortodoxă, or asta nu înseamnă că poate fi acuzată biserica ortodoxă. Tot scenariul distrugirii bisericii greco-catolice a fost regizat de partidul comunist: acum cinci ani au fost desecretizate arhivele comitetului central și abia de atunci s-a aflat cum au stat lucrurile. S-a găsit procesul verbal al unei ședințe din august 1948, în care Securitatea, partidul și autoritățile locale au pus cap la cap strategia de distrugere. Noi am cunoscut efectele, dar nu știam cum s-au născut acestea.

Cum stați cu retorcedările?

Cred că sunt un subiect aproape arhivat. Pentru un caz de retrocedare s-a cerut o părere a Curții Constituționale și aceasta a spus că în diferendul greco-catolic – ortodox, biserica aparține majorității. E o încălcare a dreptului la proprietate, fiindcă proprietatea nu depinde de majoritate, indiferent de filosofia pe care o urmăm. Este unul din principiile dreptului roman, pe care stă așezată Europa de astăzi. Cu acest precedent existând și cu faptul că la CEDO această decizie nu a fost contestată, orice proces se pierde din start. Orice precedență temporală simpifică procesele, iar aceasta înseamnă acces pierdut la redobândirea proprietății. Din păcate. 

Omenia pusă pe patul lui Procust

Mai există ostilitate din partea bisericii majoritare?

Este ostilitate. După 2008, după gestul mitropolitului Corneanu (fostul mitropolit al Banatului care se împărtășise într-o biserică romano-catolică, riscând excluderea din clerul ortodox - n.red.), biserica ortodoxă a interzis printr-o decizie a sinodului orice participare la slujbele unei alte confesiuni. Nu mai putem spune nici un Tatăl Nostru împreună. Nu era o comunicare în lucrurile sacre. Nu se puteau celebra împreună sfânta liturghie, celelalte șase taine. Dar erau diferite oficii de slujbă, de rugăciune, de înmormântări. Mai ales în comunitățile rurale, preoții diferitelor confesiuni puteau sta împreună, să spună fiecare o anumită parte care exprimă fidelitatea față de ritualul propriu. Asta nu era o problemă. Sunt în Ardeal familii mixte. După 2008, aceste relații s-au răcit. Și există zone unde, din păcate, a crescut fanatismul unora dintre mirenii ortodocși, unde ajungem în situații ridicole, unde omenia nu mai are nici o prioritate în fața unor principii așezate pe patul lui Procust. Sunt personaje care își permit să ne propovăduiască atmosfera confesională a lor. Glumim, uneori, spunând că poate o să trebuiască să plătim o taxă pentru că nu împărtășim crezul majorității. Libertatea credinței face parte din abecedarul credinței, pe care neamul nostru l-a avut până acum și, dintr-o dată, după 30 de ani de libertate, văd că intră în criză.

Cum se manifestă?

Violența aceasta verbală care se găsește pe anumite bloguri sau site-uri. Ține un pic de politețe, de civilizație. Trolii care comentează sub protecția anonimatului au o violență surprinzătoare. Am scăpat de comunism și de interdicția de a ne exprima liber, dar cred că e foarte important să ne asumăm răspunderea. Pentru orice cuvânt spus în lumea asta vom da seamă, scrie în Evanghelie. Poate e bine să aducem aminte de asta, noi, clericii. Avem o datorie extraordinară de a lucra în zona asta. Nu suntem niște funcționari sacri care fac slujbe. Până în 1948, biserica greco-catolică nu a cheltuit banii făcând palate și biserici, ci investind în copiii țăranilor, care, învățând puțină carte, știau să fie mai responsabili, mai dedicați spiritului comunitar. Se poate vorbi de o Românie care avea alte repere decât cele pe care le avem noi astăzi.

Clerul ar avea datoria să ajute la renașterea civică?

Înainte de conștiința civică e conștiința omului, ca dar al lui Dumnezeu. Misiunea preoțească pornește de aici. Când se predică cuvântul Evangheliei, când se predică niște opțiuni de viață în spiritul creștin, se asumă o răspundere. Pentru asta sunt puși preoții: să ofere prin rugăciunea bisericii și a slujbelor cele necesare consecvenței pe urma pașilor lui Cristos. Fără așa ceva, biserica nu este nimic. La prima lui predică după alegere, Papa Francisc a folosit această expresie care i-a cam surpins pe cardinalii din Capela Sixtină: dacă nu suntem consecvenți cu crezul conștiinței și cu fidelitatea la urgența Evangheliei, riscăm să lăsăm impresia că biserica nu e decât un ONG care se ocupă cu milostivirea, cu pomenile, cu chestii dintr-ăstea. Sunt lucruri care, în contextul actual, uneori triumfalist - niciodată omenirea nu a avut spațiul pentru confort precum cel pe care îl avem noi acum în Europa -, contează. Contează să nu uiți simțul măsurii, să știi că ești dator să îl respecți pe celălalt, să rescrii prioritățile zilei în funcție de această conștiință. Vorbim astăzi de o declasare a cinstei, a omeniei, pentru că nu mai ascultăm glasul conștiinței. Conștiința are nevoie de formare.

Ce alte mostre de ostilitate aveți?

În special în Ardeal, unde comunitatea greco-catolică e mult mai prezentă, datorită împrejurărilor istorice, e tăcere când vine vorba despre marii români greco-catolici. Experiența transilvană a comunității românești, cu toate diferențele confesionale, a creat în zona interbelică o conviețuire formidabilă, inclusiv cu celelate etnii conlocuitoare - comunitatea maghiară sau germană. Regimul comunist a învrăjbit pe toată lumea. Iar după 1990 se vede că se practică privilegiile unei părți în detrimentul celeilalte. Apoi, există o reticență în a invita partea greco-catolică la anumite sărbători sau ceremonii publice. Sigur, asta ține și de oamenii care ocupă diverse funcții...

Egoismul ne izolează și distruge

Cum era ceremonialul religios, ținut în casă, pe vremea comuniștilor: erau reuniuni de familie sau asistau și din afara familiei?

Exista o comuniune lipsită de vizibilitate. Era un amestec de atomizare și slabă socializare clandestină, pentru că era foarte periculos. Aveam știri despre ce se petrecea în alte comunități clandestine.

Vă cunoșteați?

Destul de puțin. Erau niște reguli de prudență care ne-au fost de mare ajutor. În anii 80, anumite slujbe, în special înmormântările, care se petreceau la casa răposatului și la cimitir, echilibrau oarecum această dimensiune socială a clandestinității. De obicei, preoții se mărgineau la familii, la persoane foarte apropiate. Au existat însă și preoți care au deschis ușa apartamentului. Era mereu cu risc și erau oameni foarte curajoși. Am cunoscut în București călugărițe clandestine vizitate destul de frecvent de Securitate - și se lăsa mereu cu confiscarea obiectelor care aveau de a face cu slujbele religioase.

Circulă o poveste, de dinainte de 1989: un italian care ar fi adus mașini pe care le vindea în România, schimba leii în valută și dădea banii greco-catolicilor.

Nu o cunosc, dar prin biserica romano-catolică soseau anumite fonduri, așa-numite „intenții ale sfintelor liturghii”. Acești bani, conform dreptului canonic, sunt bani ai preotului. Prin biserica romano-catolică, supravegheată, dar liberă să își facă apostolatul, veneau din străinătate anumite sume, modeste, în valută, sub titlul de a fi predate unor preoți greco-catolici. Au fost situații de precaritate formidabilă, mai ales în cazurile preoților închiși, care aveau foarte puțini ani de serviciu și trăiau dintr-o pensie socială mizerabilă. Securitatea s-a folosit de aceste ocazii, încercând să creeze rivalități: lansa tot felul de povestioare, cum că unul sau altul are anumite ajutoare pe care alții nu le aveau. Încercau din orice să facă diviziune.

Se poate vorbi despre un caracter ecumenic al vizitei papei?

Este o vizită de suflet, pentru că urmașul Sfântului Petru are ca misiune tocmai confirmarea în credință, în speranță, în devotamentul creștinesc de fiecare zi. Această prezență poate să relanseze niște lucruri pe care le uităm din păcate tot mai mult: fidelitatea față de adevăr, față de principiile moralității, răspunderea de a face din locul în care trăim unul deschis pentru cel de lângă, interesul pentru soarta celuilalt în detrimentul unui egoism care ne izolează și distruge. Înainte de a vorbi de tot felul de teme la modă, reîntoarcerea la principii, la virtute, la păcat, la simțul moral este necesară pentru întreaga societate.

Cu toată răceala și cu toată neîncrederea pe care o afișează unii sau alții, cu toate că sunt voci care trâmbițează imobilismul, șeful bisericii catolice poate să vină cu ușurință în România. Avem totuși o apetență față de dialog, chiar dacă ierarhiile clericale încearcă să ne prezinte de multe ori variante mai rezervate. Românul de pe stradă este totuși o persoană echilibrată. Deși pare uneori că frâna dialogului e determinată de spiritul străzii, cred că nu aici stă problema temerii de dialog. Mă întorc la răspunderea clerului de a învăța credincioșii. Au trecut 30 de ani. Dacă oamenii ne scapă din fața învățăturii spiritului evanghelic, înseamnă că merită să ne punem mai des în genunchi. 

Monsienorul Mihai Frățilă este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti