Eforturile unui director de școală din Lviv

Un steag ucrainean flutură la intrarea în școala germano-ucraineană din Lviv. Directorul Ivan Lozenko ne întâmpină cu un zâmbet larg. "Când a început războiul, copiii erau încă în vacanța de iarnă”, explică Lozenko. ”Iar de atunci nu s-au mai întors. Încă din timpul pandemiei am folosit platforme digitale de învățare. Acum, când jumătate dintre studenții noștri sunt în străinătate, am trecut complet la învățământul la distanță”. 

Ucraina: Întoarcerea la război

De la începutul războiului, aproximativ 5,5 milioane de persoane au părăsit Ucraina, iar alte 7,7 milioane au devenit persoane strămutate în interiorul țării. Printre ele se numără mulți bărbați care nu au voie să părăsească țara pentru a putea fi înrolați, dacă este nevoie, în armată.

Încă de la început, Lozenko și-a propus să nu lase școala de izbeliște și a transformat-o într-un adăpost pentru compatrioții care veneau din zonele cele mai afectate ale Ucrainei în Lvivul relativ liniștit.

Saltele în sala de sport

”Guvernul nostru ne-a cerut tuturor să ajutăm cât de mult putem”, spune Lozenko. ”Nu avem prea multe de oferit, dar cel puțin cei care au nevoie de ajutor au un loc de dormit, ceva de mâncare și instalații sanitare”. În acest fel, împreună cu părinți, profesori și alți voluntari, Lozenko a ajutat aproximativ 200 de persoane de la sfârșitul lunii februarie.

Directorul ne conduce printr-un labirint de coridoare până când ajungem în sala de sport a școlii. Zeci de saltele zac aici una lângă alta, în vreme ce lumina soarelui străpunge rufele puse la uscat pe o plasă de volei. Un portret al poetului național Taras Șevcenko, ca un martor mut, scrutează sala. Sacii de plastic cu câteva obiecte personale indică locurile de dormit ocupate. 

Mai întâi fuga, apoi armata

Câțiva bărbați își iau micul dejun în tăcere. Unul dintre ei este Olexandr, un bărbat de vârstă mijlocie din apropiere de Harkov, al doilea oraș ca mărime al țării: ”Locuim în nord, în partea orașului care dă spre Rusia. De când a început războiul, bombele au lovit acolo în fiecare zi. Aproape toată lumea a părăsit cartierul”.

Aş dori să mă înrolez în armată, spune el. Pentru asta, va trebui mai întâi să treacă un test medical. Iar apoi? ”Nu am pregătire militară, probabil că mă vor instrui câteva luni mai întâi”, presupune Olexandr. 

Șanse de supraviețuire 50:50

Volodimir, în vârstă de 80 de ani, nu a avut nici el încotro și a fugit din casa sa. Este originar din Demidiv, un sat de lângă Kiev. Când trupele rusești s-au apropiat, locuitorii au ajutat armata ucraineană să distrugă podurile și să deschidă ecluzele barajului pentru a inunda zonele și a îngreuna înaintarea atacatorilor. Barajul așa-numitei ”Mări a Kievului”, un imens rezervor de apă din Nipru, la nord de Kiev, este unul dintre cele mai lungi din lume.

Volodimir este parțial paralizat ca urmare a unui atac cerebral și îi este greu să vorbească. Printre puținele lucruri pe care le-a luat cu el când a fugit a fost și un indicator cu ajutorul căruia putea să le explice oamenilor situația sa și să le ceară ajutorul pentru a scăpa. A plecat în clipa în care rușii i-au înconjurat satul: ”Am mers de-a lungul barajului, pe un drum pe care trupele noastre îl aruncaseră în aer. Șansele noastre să scăpăm cu viață erau de 50:50”. 

Perspectiva unei minime sfere private 

Volodimir a trecut teafăr de primul punct de control rusesc, dar a fost oprit la al doilea: ”Soldații ruși m-au întrebat ce am la mine. Nu aveam nimic, cu excepția telefonului meu mobil, pe care mi l-au luat. Apoi am ajuns la un pod care fusese aruncat în aer. Cumva am reușit să traversăm iar acolo ne așteptau soldații noștri cu un autobuz. Ei ne-au dus la o gară unde, din fericire, am prins un tren pentru a ajunge aici”, spune bărbatul, strângându-și bine în brațe punga de plastic. Deocamdată se află în siguranță în Lviv, dar fără alte perspective în afară de existența în sala de sport a școlii. 
 
Volodimir, lovit de un atac cerebral, a reușit totuşi să scape de ocupanții ruși

Mai cu seamă oamenilor precum Volodimir, directorul Lozenko ar dori să ofere puțin mai mult confort: ”Știu că nu este mult, dar sperăm că în curând vom putea măcar să atârnăm perdele între paturi, pentru ca oaspeții noștri să aibă măcar puțină intimitate”, spune el.

Directorul ne duce într-o altă parte a școlii, pentru a ne prezenta un invitat special: Micki. Câinele le aparține lui Mihail și cumnatului său Denis. Tremuratul necontrolat al animalului îți oferă o idee despre clipele prin care a trecut familia.

Evadare din Bucea

Ei au fugit din Bucea în urmă cu câteva săptămâni, relatează Mihail și Denis. Cele două soții și fiica lor sunt acum în siguranță în sudul Germaniei, spune Denis, amintindu-și de noaptea de 28 februarie, când soldații ruși au bătut la ușă, au percheziționat apartamentul, i-au distrus telefonul mobil și i-au furat laptopurile. ”Apoi m-au dus într-o biserică și mi-au spus să nu ies înainte de răsăritul soarelui. M-au închis cu doi soldați ucraineni. În timpul nopții și-au stabilit pozițiile, inclusiv artileria”. 
 
Cățelușa Micki pare și ea traumatizată de experiențele din Bucea

Ceea ce s-a văzut la televizor, spune Denis, este doar o mică parte din ceea ce s-a întâmplat cu adevărat: ”Totul este distrus, întreaga infrastructură. Erau civili morți peste tot, dar și cadavre de soldați ruși”. 

Odată ajunși în Lviv, Denis și Mihail au început să ajute alte persoane strămutate. La fel ca toți cei care au reușit să scape, chiar dacă eu pierdut tot ce aveau, ei se consideră totuși norocoși că au scăpat cu viață. Din nefericire, și ei, la fel ca toți oamenii care au fugit din Ucraina, sunt frământați de incertitudini, pentru că nimeni nu le poate spune dacă și când se vor putea întoarce acasă.