1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

A 14-a zi: SUA, România, războiul și lecția lui cea mare

Petre M. Iancu
9 martie 2022

Ce e de învățat la București și aiurea din atitudinea administrației Biden cu privire la avioanele MIG cerute de Ucraina de pomană? La Washington s-a pasat înapoi Poloniei castana fierbinte a avioanelor MIG.

https://p.dw.com/p/48CoM
Un avion MIG-29 al Poloniei
Un avion MIG-29 al Poloniei Imagine: Cuneyt Karadag/AA/picture alliance

Aparatele de zbor militare, de fabricație sovietică, le trebuie piloților ucraineni spre a se apăra în războiul de agresiune declanșat de Rusia. Or, America lui Biden a reeditat rușinea retragerii afgane prin afișarea unei lașități și slăbiciuni cutremurătoare.

Nu e Ucraina un stat liber, democratic și, mai ales independent, care are dreptul să se apere? Chiar cred SUA (dar și Polonia și alte țări din prima sau a doua linie) că Rusia lui Putin, care a încălcat toate liniile roșii ale tuturor legilor și normelor internaționale, are nevoie de pretexte ca să transforme o țară sau alta în inamic și s-o atace?

Potrivit purtătorului de cuvânt al Pentagonului, Kirby, SUA n-ar crede că propunerea poloneză, ca America să predea ucrainenilor avioanele de la Ramstein, în Germania, e ”practicabilă”. Propunerea, care s-ar fi avansat ”fără consultarea” oficialilor din Washington, ar implica ”mari provocări logistice” și ar mai exista și ”serioase obiecții geopolitice”, a mai spus el, afirmând că decizia livrării avioanelor de luptă ”aparține până la urmă Poloniei”.

În cauză e și România, nu doar Ucraina, Polonia și SUA

Dacă estimările cu privire la caracterul axiologic al războiului declanșat de Putin sunt valabile, nu e probabil ca Rusia să nu vrea să supună toată Europa. În colimator, dacă mai apucă, vor fi, deci, cu necesitate, pentru cazul victoriei sale militare în Ucraina, și țările vorbitoare de română. Ambele.

Pentru că, așa cum am mai scris, ”războiul de agresiune declanșat în Ucraina de regimul Putin are puține șanse de a se încheia în curând. Și încă și mai puține, de a se termina pe cale negociată”.

În ultimele două săptămâni, România și Republica Moldova s-au comportat absolut admirabil, din punct de vedere umanitar. Am auzit la postul național de radio german o ucraineancă din Cernăuți sugrumată de lacrimi și emoție, mulțumind live, pe românește, țării vecine Ucrainei, pentru generozitatea, pentru extraordinarul altruism și sprijin acordat de români oamenilor loviți de războiul lui Putin. Cetățenii ambelor țări au toate motivele să nutrească sentimente de legitimă mândrie pentru acest ajutor fabulos și colosal dat refugiaților ucraineni.

Istoria, prezentul și păcatele lor

Mai puține motive de laudă și fală au potentații de la București și responsabilii apărării țării din ultimii 30 de ani. Am cerut lustrația și am condamnat repetat și tot mai disperat, din 1990 încoace, lipsa ei. Azi, România e plină de extremiști de stânga și de dreapta sponsorizați direct sau indirect de Kremlin și doldora de trădători și de agenți de influență putiniști, inclusiv, cred eu, în serviciile secrete. Ca să nu mai vorbesc de ale Republicii Moldova.

Putiniștii și habarniștii, consolidați de rusofilii necondiționați și alți antioccidentali învederați, nu reiau doar în neștire memele și denigrările propagandei moscovite privind calitățile de lider ale lui Zelenski și pe ”banderiștii” și ”naziștii” inexistenți, în fapt, în anturajul conducerii asediate de la Kiev, ci și ideea că președintele ucrainean ar fi făcut acum câțiva ani o declarație chipurile ”românofobă”. Numai bună pentru manipulări, această acuză a devenit subit virală datorită trollilor Moscovei. Evacuată din contextul ei, afirmația cu pricina viza ”ocuparea” Bucovinei de Nord de către români. Or, după cum just releva istoricul Andrei Popescu, Zelenski nu făcea atunci decât să deplângă incapacitatea ucrainenilor de a-şi construi propriul stat la finele primului război mondial.

Ușurința cu care circulă asemenea dezinformări în România ține mult nu doar de lacunele de cunoaștere a istoriei factuale afectându-i pe mulți români. Ca și de rămânerile în urmă și de idiosincraziile moștenite din generație în generație de elita culturală, politică și militară a țării. Așa se face, din păcate, că prea puțini români au asimilat una din lecțiile majore ale celui de-al doilea război mondial și ale rapturilor teritoriale operate de Stalin și Hitler fără ca liderii de la București și armata să li se opună. Și anume că nu e mereu bine de acționat pe principiul că sabia n-ar tăia capul plecat. Ori că este esențial să fii, valoric, de partea bună a istoriei.

Am regretat, et pour cause, nu o dată, lipsa reformei în structurile de forță. Sub imperiul anexării Crimeei și al războiului iscat de Rusia în Donbas, am deplorat lipsa suficientelor și eficientelor pregătiri militare ale României (și Republicii Moldova) în fața pericolelor care îi pasc, din estul ex-sovietic, pe vorbitorii limbii române, deși aceste două țări n-aveau motivele unui stat prosper și apusean ca Germania să-și facă iluzii privind Rusia lui Putin. Și privind caracterul nu doar autoritar, sau dictatorial, ci totalitar al formei sale mentale.

Morala fabulei

Lecția cea mare a acestor zile e simplă. O resimte, dureros, însăși Germania. Care și-a bătut joc cu impunitate de toate avertismentele de bun simț, relegându-le în sfera fanteziei belicoase a ”războinicilor reci”, cum nu o dată li s-a spus avertizorilor c-ar fi. În timp ce observatorii cu scaun la cap erau demonizați și cenzurați, elita germană sufla pacifist în iaurt, refuzând să conducă Europa de frică să nu fie considerată nazistă și incapabilă să învețe din trecutul ei nazist. Astfel, înalții dregători ai Germaniei, în frunte cu madam Merkel, puneau bazele unui viitor genocid de tip nazist în Ucraina, refuzându-i Kievului aderarea la NATO. Acum, urmașii ei din Europa și din America, din pricina cărora Putin a îndrăznit să se repeadă împotriva Ucrainei, pentru că au dat asigurări că NATO nu va interveni, se codesc și se feresc să adopte deciziile necesare să-l oprească pe dictator.

Cu administrația Biden în frunte, Vestul tocmai pare să-și rateze șansa istorică de a obține în Ucraina degradarea sensibilă a unei armate funciar ostile, aparținând unei puteri totalitare nu doar vrăjmașe, ci și hotărâtă să combată la sânge valorile occidentale. Ceea ce sugerează că Occidentul încă nu și-a înțeles tema de casă complet.

Cum ar trebui să se dumirească românii animați încă de patriotism. Și mai ales liderii statului eșuat

Dar lecția predată de Putin Vestului nu e mai puțin valabilă și pentru români. Cine se bizuie doar pe alții, fie chiar pe SUA și pe NATO pentru apărarea sa națională, a băgat-o pe mânecă. Și a băgat-o, potențial, foarte rău.

Vrei să supraviețuiești ca stat? Investești în democrație și patriotism. Și în forțe armate suficiente și eficiente. Era prea greu ca oficialii de la București să știe din timp acestea?

Nu, dacă țara ar fi avut alt comandant suprem decât golfistul și schiorul talentat, dar prea puțin competentul comandant suprem și șef, vai, inutil, al CSAT, numit Klaus Iohannis. Nu, dacă ar fi avut alți șefi ai serviciilor secrete, alți premieri și alți miniștri ai apărării, decât birocrații scorțoși, dar ruginiți și imobili, mental, decât plagiatorii inepți și ticăloși cărora li s-au tot încredințat, de-a lungul anilor și deceniilor, prea importante funcții și portofolii afectând serios apărarea națională.

Iată un adevăr care, după cum scria arabul israelian Ahmad Mansour, un competent psiholog și gânditor imigrat în Germania, ”e valabil și pentru Ucraina și pentru Israel și pentru Arabia Saudită și pentru multe alte națiuni ale lumii. Aceste țări observă acum cu atenție pasivitatea Vestului (n.r. în raport cu războiul de agresiune declanșat de Vladimir Putin în Ucraina) și sunt nevoite să tragă concluziile necesare”.

Iată diferența esențială. Țările cu lideri având în cap mai mult decât vid n-au avut nevoie de agresiunea rusă în Ucraina din anul de grație 2022, ca să înțeleagă că trebuie să se bizuie în primul rând pe ele însele pentru a se apăra cu adevărat în orice situație critică.

Mă întreb dacă în România contemporană acest mesaj simplu, dar vital, o fi nimerit la destinație. Și dacă, de fapt, există această destinație care să-l poată digera adecvat. Avem motive să ne îndoim, deși nu pare prea greu să dai oriunde și de capete având în ele câte ceva.