30 de ani de la acordul de pace dintre Egipt şi Israel

Pe 26 martie 1979, în faţa Casei Albe s-a scris o filă de istorie : preşedintele american, Jimmy Carter, omologul său egiptean, Anwar al-Sadat şi premierul israelian, Menahem Begin, au semnat Pacea de la Camp David între Egipt şi Israel, primul tratat de pace dintre Israel şi un stat arab, respectiv cel mai mare şi mai important stat arab.

Jimmy Carter este vizibil satisfăcut :

"Doi mari şefi de stat - mari în istoria naţiunilor lor - preşedintele Anwar al-Sadat şi premierul Menahem Begin, au dus această campanie cu mai mult curaj, tenacitate şi inspiraţie decât un general care-şi conduce trupele pe câmpul de luptă".

Cu doi ani înainte, preşedintele Sadat se declarase în mod surprinzător pregătit "să meargă până la capătul pământului, până în faţa Knesset-ului israelian", pentru a obţine pacea în regiune.

Israelul îşi abandonase tocmai, în urma recentei victorii în alegeri a partidului naţionalist al lui Menahem Begin, toate speranţele în vederea unei păci apropiate. Cu toate acestea, Begin l-a invitat pe Sadat la Ierusalim. Negocierile intensive de pace care au urmat au dus, un an mai târziu, la "Tratatul de la Camp David ".

Semnarea acestuia a fost asistată de politicieni din toată lumea - cu excepţia ţărilor arabe, în mod special a celor palestinieni. Ei au considerat pacea de la Camp David drept o pace separată şi au încercat, fără succes, să boicoteze acţiunea lui Sadat.

Şeful de stat al Egiptului nu s-a lăsat intimidat. La semnarea tratatului, el a declarat :

"Poporul egiptean, a recunoscut, în virtutea marii sale moştenirii culturale şi a simţului său infailibil al dreptăţii, de la bun început, valoarea şi însemnătatea acestui proiect".

Pentru Sadat, nu este vorba de o pace separată, ci de o pace menită să le ofere şi palestinienilor soluţia sperată. Astfel, tratatul prevedea autonomia teritoriilor palestiniene pe o perioadă limitată, ca o etapă de tranziţie spre formarea unui stat propriu. Refuzul palestinienilor de a recunoaşte tratatul de la Camp David a blocat însă acest proiect vreme de 14 ani, până când autorităţile palestiniene au fost dispuse să semneze la Oslo un acord similar cu Israelul.

În faţa Casei Albe, premierul Menahem Begin, liderul partidului naţionalist „Herut", din care avea să se nască mai târziu partidul „Likud" al lui Ariel Sharon şi Beniamin Netanyahu, a declarat :

"Am venit din ţara Israel, din ţara Sionului, şi de la Ierusalim, şi mă aflu aici cu toată smerenia şi cu toată mândria, ca fiu al poporului evreu, ca membru al generaţiei Holocaustului".

Begin şi-a asumat angajamentul retrocedării întregii peninsule Sinai precum şi al recunoaşterii principiului "pământ pentru pace". Cu toate acestea, atât el cât şi succesorii săi au făcut tot posibilul pentru a sabota tocmai acest fundament al păcii iudeo-egiptene. Sub pretextul că, din toate ţările arabe, doar Iordania a urmat exemplul Egiptului şi a semnat un tratat de pace cu Israelul.

Doi ani mai târziu, Anwar al-Sadat a fost ucis la Cairo de adversarii islamişti ai păcii cu Israelul. Cu toate acestea, Camp David a rămas un eveniment istoric iar pacea dintre Egipt şi Israel durează şi în ziua de astăzi. Chiar dacă n-a evoluat într-o dragoste reciprocă, ea a determinat crearea unor relaţii bilaterale corecte.

Şi chiar dacă opozanţii de atunci nu vor să recunoască, până şi ei au înţeles că pacea este singura soluţie. De la Yasser Arafat şi tratatele de la Oslo, până la regele saudit Abdullah şi planul său de pace, care prevede compensarea teritoriilor ocupate prin restabilirea păcii şi a recunoaşterii reciproce.

Cu toate acestea, există în continuare oponenţi radicali de ambele părţi, mai ales în cadrul conflictului israeliano-palestinian, care cred că demonstraţiile de putere sau fanatismul ideologic sunt mai eficiente decât pacea şi concesiile de ambele părţi.

Pentru ei, Camp David rămâne o eroare politică. Pentru numeroşi alţi cetăţeni, pacea de la Camp David a însemnat măcar o oarecare linişte şi securitate - de treizeci de ani încoace.