Scrisoarea Vioricăi Dăncilă

Prim-ministrul, Viorica Dăncilă, a cerut clarificări Comisiei Europene cu privire la un document de lucru din 2012 în care se făceau trimiteri la anumite dosare aflate pe rolul instanțelor. Dacă documentele Comisiei nu făceau niciodată referire la persoane anumite, semnalând doar aspectele de principiu sau situațiile tipice, de data aceasta în scrisoarea trimisă de secretarul general al Comisiei, Catherine Day, către ministrul de justiție de la vremea aceea, Mona Pivniceru, au fost enumerate câteva cazuri de notorietate, George Copos, Adrian Năstase, Șerban Alexandru Brădișteanu, Dan Voiculescu și alți câțiva.

Redescoperită după ani, scrisoarea provoacă o mare polemică. A fost acea scrisoare un fel indirect prin care se cerea condamnarea celor enumerați? Sau a fost numai un inventar al dosarelor care păreau să treneze din motive necunoscute?

Dacă secretarul general al Comisiei ar fi avut o agendă precisă privind condamnarea anumitor persoane, nu ar fi dezvăluit acest lucru într-o scrisoare trimisă ministrului de justiție. Ar fi căutat căi mai sigure și mai discrete. Un argument suplimentar este că scrisoarea cu pricina era adresată Monei Pivniceru, un ministru atașat de programul politic al USL și care se remarcase printr-o critică acerbă a reformelor practicate în timpul administrației Băsescu. Or, admițând că înalții funcționari de la Bruxelles ar fi cerut, fie și aluziv, condamnarea unor politicieni români, înseamnă că ei erau perfect familiarizați cu politica românească și știau cine e Mona Pivniceru. De altfel, așa cum s-a mai arătat, Comisia nu făcea decât să solicite informații despre stadiul în care se aflau anumite dosare și nu despre conținutul sau turnura acestora. (”Comisia nu a cerut date din dosar, ci a cerut să se explice care este stadiul lucrărilor, adică procedura care a fost desfășurată în acele dosare” declara în 2012 Mona Pivniceru).

Totuși să ceri informații despre ce se întâmplă cu anumite dosare precise, cu subtextul că ceva nu e în regulă cu ele, sună prost mai ales pentru un judecător, căci el este suveran (în virtutea inamovibilității). Dar întrebarea este: aveau miniștrii de justiție mijloace să influențeze o sentință judecătorească? Și am atins poate miezul intim, de natură psihologică al acestei dispute. În ciuda tuturor declarațiilor legate de independența judecătorilor, probabil prea mulți continuau să creadă că nu este adevărat și că e doar o minciună oportună. Politicienii mai ales nu păreau să creadă, dar poate nici măcar judecătorii care continuau să se teamă în mod nelămurit. Deprinși cu starea aceasta de nesiguranță și de supunere, unii vor fi fost înclinați să dea sentințe pe care nu le ceruse nimeni în mod explicit. Atenți mereu ”încotro bate vântul”, vor fi dat condamnări în sensul unor sugestii venite ” de sus”. Din acest motiv nu este exclus ca unii dintre cei de pe lista citată să creadă sincer că soarta le-a fost pecetluită la Bruxelles.

Este posibil ca membrii Consiliului Superior al Magistraturii, reuniți deunăzi în plen, să fi avut în vedere ceva asemănător atunci când au luat și ei în discuție scrisoarea de mai sus a Comisiei Europene. Căci în comunicatul oficial ni se spune că vor fi cerute Ministerului de Justiție amănunte ”cu privire la modalitatea în care a răspuns solicitării formulate de către Comisia Europeană la data de 10.10.2012, punctul 20 din anexă, respectiv modalitatea în care a colectat datele, având în vedere potenţialul afectării independenţei instanţelor judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzelor respective”.

Ce a vrut să spună CSM-ul e, din păcate, destul de neclar. Singura posibilitate pe care o putem întrezări este aceea că magistrații din Consiliu s-au gândit și ei la servilismul unor judecători prea nesiguri pe ei înșiși din varii motive. Și poate s-au gândit și la anumite mecanisme mai precise de influențare, căci în aceeași ședință au hotărât să ceară CSAT explicații cu privire la modalitatea prin care se verifică dacă un magistrat este ofițer acoperit sau colaborator al serviciilor de informații (www.csm1909.ro). CSM-ul  nu spune însă nimic precis, și nici nu ne permite să presupunem că va aduce clarificări.

Dar poate mai ales în această lumină, care sugerează o realitate românească tulbure, scrisoarea expediată președintelui Juncker de către șefa Cabinetului, Viorica Dăncilă, pare cel puțin o stângăcie. Dacă intenționează să reproșeze ceva Comisiei Europene, Guvernul de la București trebuie să prezinte fapte precise și o argumentație robustă și nu întrebări cu subînțeles care se răsfrâng negativ tot asupra României.