Noi şi noi dileme occidentale
20 iulie 2017Liderii ţărilor membre ale grupului de la Visegrad s-au întâlnit ieri cu primul ministru israelian Beniamin Netanyahu. Care a făcut iar valuri, înregistrat fiind de un microfon rămas în mod suspect deschis, în timpul unui discurs şi al unui schimb de idei extrem de critic la adresa Uniunii Europene.
Citat de cotidianul israelian Haartez, iar apoi de marile ziare apusene, premierul israelian a reproşat Europei „nebunia” unei atitudini dement-autopăgubitoare, dacă nu de-a dreptul sinucigaşe, de vreme ce e „singura asociaţie de ţări care-şi condiţionează relaţiile” cu statul evreu.
Or, şi aici Netanyahu are indiscutabil dreptate, Israelul nu e doar o ţară occidentală. Ci şi importantă din unghi securitar, de la care europenii au, ca atare, ce învăţa în condiţiile pericolelor teroriste confurntându-i. În plus, statul evreu e tehnologic extrem de avansat şi de inovativ. Motiv pentru care alte puteri, ca India ori China, insistă să întreţină bune raporturi cu statul evreu fără a le condiţiona, ca Uniunea Europeană.
Încât, ca şi preşedintele american Donald Trump, Netanyahu consideră că se pune întrebarea în ce măsură Europa vrea cu adevărat să supravieţuiască . „Cred că Europa trebuie să se hotărască dacă vrea să existe şi să prospere ori să se scofâlcească şi să moară”, a spus liderul de la Ierusalim, textual. Gazda sa maghiară, Viktor Orban, i-a ţinut isonul, ba chiar a supralicitat, afirmând că Uniunea Europeană nu se mulţumeşte să-şi condiţioneze relaţiile cu terţi, ci şi pe cele pe care le întreţine cu propriile ei state membre.
La un moment dat microfonul, descoperit deschis, s-a văzut închis. Dar comentariile momentului au început să inunde presa şi reţelele sociale. Mare parte din ele sunt alăturea cu drumul.
În fond, e clar că linia politică a oficialilor de la Bruxelles şi a autorităţilor germane nu e pe de-a-ntregul pe placul unora din partenerii lor. Ba e chiar de-a-ndoaselea. Nici aliaţi importanţi din NATO, precum SUA în era Trump, ori Turcia lui Erdogan şi nici partenerii Berlinului din acelaşi pact defensiv occidental ca şi din Uniunea Europeană, de felul ţărilor din grupul de la Visegrad, nu gustă varii opţiuni vesteuropene.
Esteuropenii condamnă bunăoară, cot la cot cu israelienii, un pericol vădit. E vorba de masiva şi prea puţin controlata imigraţie musulmană, care a sporit nu doar ameninţarea teroristă, ci şi importul de antisemitism în Europa. Care a luat proporţii alarmante bunăoară în şcolile berlineze.
Or, în contrapartidă, şi premierul maghiar Orban e acuzat de ostilitate la adresa evreilor. Criticile ar fi fost lipsite în genere de acoperire dacă n-ar fi existat imunda campanie anti-sorosistă, una cu vădite inflexiuni iudeofobe, orchestrată de guvernul de la Budapesta. În acest context, premierul maghiar a primit preţiosul ajutor al omologului său israelian. Cum să fie cotat drept antisemit bunul prieten al premierului israelian?
Lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Cum nici deteriorarea galopantă a relaţiilor germano-turce nu e lesne de explicat. La urma urmei, Germania are o serie întreagă de motive cât se poate de întemeiate să critice Ankara cu maximă asprime. Turcia nu se mai mulţumeşte să-şi arunce în aer propriul stat de drept, înţesând puşcăriile ţării cu prizonieri de conştiinţă, magistraţi şi jurnalişti.
Mai nou Ankara a pornit un război şi contra apărătorilor germani ai drepturilor omului. A arestat activişti de la amnesty international ca şi cum ar avea nevoie de ostateci pentru a-şi purta războiul ideologic cu Germania Angelei Merkel. Care, fiind nominal de dreapta, e uşor încurcată de virulenţa măsurilor turceşti cotate în Republica Federală drept nu doar neo-otomane, ci şi, de-a dreptul, antieuropene şi antigermane. În răstimp, partenerii ei social-democraţi de la guvernare, aflaţi în pierdere de viteză în materie de popularitate, se arată încă şi mai critici la adresa regimului Erdogan.
Or, faptul că stânga germană osândeşte tot mai vehement acest regim nominal aliat şi cere tot mai deschis adoptarea de sancţiuni şi un boicot turistic în contra lui, nu-l transformă automat pe Erdogan în victimă inocentă. Nici pe turci, în genere, în duşmani, de vreme ce sunt destui democraţi între ei. Pe de altă parte nu disculpă un stat care, islamizat, tocmai îşi îngroapă ultimele resturi de democraţie liberală, deşi continuă să fie membru al alianţei nordatlantice, în timp ce NATO pretinde încă, în răspăr cu realitatea, să fie o comunitate de valori. Liberale, desigur.
Dincolo de criticile parţial îndreptăţite ale Berlinului şi UE privind evoluţiile iliberale de la Varşovia şi Budapesta, unde se lezează din păcate principiile statului de drept, cele justificate la adresa Turciei şi cele eronate în contra Ierusalimului, în măsura în care statul de drept israelian e intact, există un vădit hybris al Germaniei şi Europei.
Acest nejustificat complex de superioritate se manifestă irepresebil mai cu seamă în raport cu anumite ţări şi guverne. E vorba de statele-naţiune care insistă să nu accepte dizolvarea lor globalistă şi nu admit ideea că democraţia ar fi altceva decât puterea popoarelor, ori un simplu moft menit să anuleze sistematic orice drept al majorităţii în favoarea minorităţilor. Sunt aceste state câh, cum sunt considerate de stânga vesteuropeană? Sunt automat superioare ţările care le critică?
Iată, de fapt, esenţa cultural-axiologică a marilor conflicte actuale din interiorul unei Uniuni Europene şi a unei lumi libere aflate ambele pe cale de dezintegrare. Lupta se dă pentru supremaţia conceptuală în discuţia politică despre naţiuni, democraţie, stat de drept şi globalizare.