Nici pe jos, nici în căruță

Președintele, Klaus Iohannis, a vorbit astăzi despre posibilitatea ca Dacian Cioloș să preia șefia guvernului după alegeri. Nu a făcut-o într-o declarație de presă  la Cotroceni, ci răspunzând unor întrebări ale ziariștilor, într-un cadru spontan, așa încât totul ar trebui privit ca fiind doar fața văzută a unui discurs incomplet. După ce a precizat că nu va numi un premier independent, Președintele a spus: ”Recunosc că personal cred că ar face bine să continue, are proiecte bune începute, dar atunci să își declare măcar simpatia, sau adeziunea, sau preferința pentru partidul cu care ar putea să colaboreze în viitor, după alegerile parlamentare”.

Am putut descifra însă că nu persoana lui Dacian Cioloș este principala preocupare a Președintelui, ci cum să împace starea de fapt cu cea de drept sau cum să pună un proiect politic, construit în afara partidelor, într-o ecuație de partide. Între viața politică cu circuitele ei invizibile și cadrele constituționale pare să intervină mereu un decalaj greu de acoperit. Probabil că, în acest moment, Klaus Iohannis își înțelege mai bine predecesorul, deși cu siguranță că nu îi iartă gestul din 2009. Nimeni nu a simțit mai puternic conflictul dintre formele constituționale și ambițiile sale decât Traian Băsescu, care nu știa cum să refuze candidatura lui Klaus Iohannis, propus de majoritatea PNL-PSD, care se constituise atunci.

O minimă coerență pretinde astăzi președintelui Iohannis să nu repete aventura. De altfel el a și spus-o explicit chiar în contextul întrebărilor evocate mai sus, precizând că, într-o situație similară cu cea din 2009, va trebui să-și păstreze punctul de vedere. Iată prin urmare că marea frământare a Președintelui nu privește persoana viitorului premier, ci forma în care acesta ar putea fi propulsat la șefia guvernului după alegeri, căci obstacole sunt.

Dacian Cioloș nu este membru PNL și a declarat în repetate rânduri că nu va candida în alegeri. Ba, mai mult, a cerut miniștrilor care ar intenționa să candideze să demisioneze, în prealabil, din Cabinet. E adevărat că nu a spus niciodată ce va face după alegeri, dar, atâta timp cât nu și-a manifestat solidaritatea cu PNL, ar fi dificil ca acest partid să-l prezinte drept candidat propriu.  S-ar cuveni, așa cum a spus Președintele ”să își declare măcar simpatia, sau adeziunea, sau preferința”.  Prin urmare totul pare a depinde de primul-ministru, căruia nu i se cere mult, ci doar un mic semn de ”simpatie” sau de ”preferință”.

Cristian Bușoi, despre care se spune că are o relație apropiată cu președintele Iohannis, a preluat imediat mesajul și i-a dat chiar o dezvoltare: ”Este foarte posibil să facem un proiect comun cu premierul Dacian Cioloș după aceste alegeri. Putem construi un proiect politic cu domnia să fără să fie neapărat membru al PNL. Ne putem coordona mesaje, mai ales că sunt foarte multe teme în care gândim și acționăm în aceeași direcție. De asemenea, poate să fie opțiunea noastră principală de prim-ministru dacă românii ne vor acorda încredere și dacă, după alegeri, se poate construi o majoritate în jurul PNL.

Totuși ceva nu merge și toată lumea simte acest lucru. Stilul acesta ”nici pe jos, nici în căruță, nici pe drum, nici pe lângă drum” trece în poveste drept o mare iscusință, dar în politică riscă să fie perdant. Politica este înainte de toate o părtinire sau, cum spune Președintele, ”o preferință”, una manisfestată fără ambiguități.

Ezitările primului ministru (le numim așa provizoriu în lipsă de altceva) dau mari bătăi de cap liberalilor, obligându-i pe liderii săi la o obositoare acrobație verbală. Deunăzi, Alina Gorghiu într-un discurs pletoric la Antena 3, ajunsese să spună că își va pierde stima pentru Cioloș dacă se va înscrie în PNL, cu subânțelesul că odată ce s-a declarat independent nu-și poate retrage cuvântul. Dar în cele din urmă nu s-a mai înțeles nimic. Publicul ajunge să-și pună întrebarea firească dacă nu cumva PNL abuzează de persoana lui Cioloș, făcând în absența-i tot felul de declarații pe care acesta nu le respinge public decât din politețe. După cum se poate întreba dacă jocul acesta complicat, în care premierul este și nu este candidatul PNL, nu este decât o strategie electorală. Una ce-i drept nu prea inspirată.

Ne putem întreba, iarăși, dacă nu cumva PNL se teme că va pierde puncte identificând-se total cu Guvernul, sau dacă premierul însuși se teme că, înregimentându-se, și-ar îngusta orizontul condamnându-se pe viață la o carieră în politica locală.

Horațiu Pepine