Muzeul, un lăcaș al porților deschise către educație

Muzeul Național al Literaturii Române este unul dintre cele mai vizitate lăcașuri de cultură din București. În situația în care doar jumătate dintre români spun că au citit cel puțin o carte, pe porțile MNLR și ale caselor memoriale pe care le are în custodie intră anual zeci de mii de vizitatori.

În ultimele decenii muzeul a trecut prin mai multe traume, culminând cu anul 2014 când clădirea fostului sediu de pe bulevardul Dacia a fost retrocedată proprietarilor, iar întregul tezaur a stat împachetat mai multe luni în depozitele Companiei Naționale a Imprimeriilor „Coresi“. Timp de un an, expoziția muzeului a fost închisă. Abia după trei ani, directorul MNLR Ioan Cristescu va reuși să obțină două spații generoase pentru muzeu, unul, central, în strada Nicolae Crețulescu, și altul în Calea Griviței.

Muzeul este acum un organism viu, nu doar un spațiu de vizitat, ci și gazda unor evenimente constând în comemorări ale marilor scriitori, lansări de carte, ateliere de creație pentru elevi.

În dialogul de față, directorul MNLR Ioan Cristescu explică pentru DW care este concepția lui despre promovarea literaturii și a culturii în general.

DW: Ioan Cristescu, în curând se împlinesc zece ani de când ai preluat conducerea Muzeului Național al Literaturii Române. Care a fost proiectul inițial, conceptul în ceea ce privește schimbarea la față a unei instituții de cultură de o magnitudine cu mult peste alte așezăminte care se adresează în chip fundamental spiritului.

Ioan Cristescu: Am gândit instituția complet schimbată. Niciodată nu am gândit un muzeu al literaturii române ca pe un spațiu pur cultural, pentru că m-am întrebat întotdeauna de ce trebuie să fie doar un spațiu al artelor și să nu aibă și o componentă socială, adică să interacționeze cu vizitatorii prin idei, proiecte, programe, să fie un loc unde oamenii vin și de unde pleacă nu doar cu o imagine literară, ci și cu o dorință de a vedea dincolo de istoria literară, de a vedea biografiile scriitorilor, mai ales pentru că în ultimele decenii și geocritica, și literatura universală sunt privite în moduri complet diferite. Din punctul meu de vedere nu mai avem doar canoanele Europei occidentale, avem propriile canoane care fac parte din literatura universală. Nu există doar Shakespeare, fiecare dintre noi avem propriul Shakespeare.

Înțeleg că ai explorat foarte mult zona socială, altfel spus, ai chemat oamenii la muzeu nu doar ca vizitatori, ci și ca parteneri ai demersului educațional.

Avem mari probleme de educație, iar muzeul l-am gândit a fi complementar educației, mai mult zonei educației decât zonei culturale. Asta pentru că în ultimele decenii educația, nu doar la noi, ci în toată lumea, a căpătat diverse direcții, s-a căutat să se aplice diverse experimente, unele reușite, altele mai puțin reușite, prin modelele pe care le are, nu atât ca personalități canonice, ci prin modelele de creativitate pe care le putem aduce.

În ultimii ani se vorbește insistent despre „cultura de masă“, despre accesul publicului larg la producțiile literare. Un caz emblematic este Pavel Coruț, decedat în urmă cu câțiva ani, care a scris zeci de volume devorate de publicul larg. Cum se raportează muzeul literaturii față de acest consum de carte pe nerăsuflate?

Nu suntem interesați de așa-zisa cultură de masă, care este o subcultură comercială. Vizitatorii muzeului sunt invitați la lectură. Nu scriitura mă interesează pe mine, ci lectura, mă interesează ca oamenii să citească, nu să scrie, pentru că de scris, din păcate, scriem foarte mult, nonvalorile ocupă tot mai mult piața de carte.

Elevii învață cum să nu se plictisească cu o carte în mână

Care sunt vârstele care intră cel mai mult pe ușa muzeului literaturii?

Cred că 70% dintre vizitatori sunt elevi, în genere adolescenți. Vin și în grupuri organizate, împreună cu profesorii lor, dar vin și singuri. Foarte mulți vin și pentru că am organizat în jurul muzeului niște programe de interes pentru ei. E vorba de ateliere de scriere creativă, de lectură creativă, e vorba de ideea de spectacol, de cum să citești o poezie, de cum să nu te plictisești cu o carte în mână. Muzeul suplinește în bună măsură ceea ce ar trebui să facă școala.

Știu că Muzeul Național al Literaturii Române are în administrare și câteva case memoriale. Hai să împrospătăm memoria cititorilor acestui dialog, sau să îi convertim pe cei care nu au știință de aceste edificii culturale.

Când am preluat conducerea muzeului, instituția avea în administrare casa „Mărțișorul“ lui Arghezi, casa Bacovia și cele două apartamente, al lui Minulescu și Rebreanu. Eu am reușit să obțin pentru muzeu casa Anton Pann, iar de la toamnă vom administra și casa Tudor Mușatescu.

Cultura nu este „ceva de pus pe perete“, o pecete de reprezentativitate

Pe 15 aprilie a fost Ziua Mondială a Culturii. Cum apreciezi spațiul cultural din România, avem o cultură vie, dinamică, o cultură de export?

E o greșeală majoră a celor care gândesc cultura în termenii de cultură majoră sau minoră. Suntem toți o prezență în marea cultură universală. Asta nu înseamnă nici margine, nici centru, înseamnă exact unde ești și că nu poți fi ignorat. Sigur că în momentul acesta ideea de identitate națională pare a fi destul de vetustă sau anacronică. Dar cel mai grav lucru este că se postulează, dintr-un soi de propagandă ciudată, ideea că o cultură este ceva de pus pe perete, de reprezentativitate.

Cultura în sine e un proces permanent viu, de cunoaștere și recunoaștere, în care ne regăsim prin ceea ce s-au regăsit și alții înaintea noastră și se vor regăsi încontinuu și cei de după noi.

O sintagmă recurentă este aceea de „management cultural“. Cum poți să manageriezi un organism atât de viu cum este cultura?

Eu am căutat întotdeauna să fiu un administrator cultural, iar nu un manager. De pildă, dacă ne referim la „Mărțișorul“ lui Arghezi, trebuie administrat exact așa cum l-a gândit Arghezi, ca pe o identitate domestică, să aibă cireșii lui, care există în literatura lui, trebuie să mă gândesc la faptul că a murit un câine din acea grădină și trebuie să caut un câine, pentru că în testamentul lui Arghezi și în actul de donație către statul român se spune că neapărat trebuie să existe un câine care să fie prietenos cu vizitatorii.

Asta înseamnă să administrezi în amănunte, în nuanțe un edificiu cultural.

Ioan Cristescu este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Sociale, Umaniste și ale Naturii, Universitatea Hyperion, București.

Dintre cărțile publicate: „Dramaturgia religioasă românească. De la misterele medievale europene la realizări românești“ și „Drama liturgică“.