E momentul reformării Curții Constituționale

Dezbaterea de astăzi despre Curtea Constituțională este binevenită și ar putea fi salutară dacă am lua-o în serios. Nu vom rediscuta fondul problemei (cine face interceptările și în ce condiții) și nu pentru că ar fi destul de limpede, ci pentru că ne abatem de la ținta propusă. Norocul face ca, de data aceasta, dezbaterea publică despre Curtea Constituțională să fie mai liberă, adică ferită de presiuni din partea Comisiei Europene sau a Statelor Unite, care, ori de câte ori se ivea un subiect nevralgic, interveneau autoritar în dispută, dezechilibrând balanța. La un moment dat, a pune argumentația Curții Constituționale la îndoială echivala cu o infracțiune împotriva democrației și ”statului de drept”. A fost însă destul ca în aceste capitale să fie păstrată tăcerea pentru ca o mulțime de politicieni și ziariști să critice Curtea fără menajamente. Ba exact aceia care îi sanctificaseră în trecut pe judecători în numele ”statului de drept” au ridicat acum cele mai multe obiecții.

Nu este deloc de mirare. Prestigiul se risipește într-o clipă când pui în fruntea unor instituții de o asemenea importanță oameni de mâna a doua. Am atras de nenumărate ori atenția că, în România, spre deosebire de toate țările europene (în SUA e un sistem diferit), judecătorii sunt aleși în Parlament cu majoritatea simplă a membrilor camerelor și nu cu o majoritate calificată mai largă. Acest procedeu permite pur și simplu ca partidul aflat la putere să-și pună omul său, după logica îngustă a loialității. În schimbm peste tot în Europa judecătorul constituțional e ales cu o majoritate de două treimi sau de trei cincimi, cu scopul de a promova personalități publice capabile să iasă din cadrul unor stricte preferințe partizane sau ideologice.

Sistemul românesc, care, fără să o declare explicit, a instituit loialitatea de grup drept criteriu principal, a avut ca efect scăderea progresivă a calității candidaților și politizarea vădită a deciziilor Curții Constituționale. Se va obiecta poate că, în ultimii ani, judecătorii au oferit mai multe dovezi de independență și că au ieșit din cercul inițial al clientelismului politic. Într-o anumită măsură este adevărat. Este posibil ca judecătorii să fi câștigat mai multă stimă de sine și mai mult orgoliu. Elogiați atât de mult de Comisia Europeană în 2012 și așezați pe un piedestal de intangibilitate, judecătorii au ajuns pesemne să se socoată autonomi. Dar de aici derivă o problemă la fel de mare, căci dacă niște oameni fără virtuțile cerute de funcțiunea pe care o îndeplinesc, oameni care, cu rare excepții, nu s-au remarcat decât printr-o meschină activitate de partid, sunt încurajați să se considere cheia de boltă a statului, atunci ne aflăm în pericol.

Acum este un moment prielnic pentru a stimula dezbaterea despre deficiențele Curții și despre nevoia reformării sale. Unii se declară astăzi mulțumiți de deciziile Curții, dar este o simplă întâmplare a cărei importanță nu ar trebui exagerată. Prin urmare ar fi bine ca toții actorii politici să devină conștienți că legea Curții Constituționale ar trebui modificată în așa fel, încât să prevadă condiții mult mai exigente pentru accederea la acest nivel. Dacă România se respectă ca stat, s-ar cuveni să ridice nivelul profesional și, în general, nivelul intelectual al judecătorilor de la Curte. E suficient să urmărim interviurile tot mai populare și mai hâtre ale președintelui acestei instituții ca să înțelegem despre ce e vorba.

Legea actuală este prost făcută, căci ea cuprinde criterii pur formale pe care, la rigoare, le poate îndeplini oricine și limitează accesul la Curte de cariera juridică. Dacă nu se găsesc destui juriști cu o mai largă suprafață intelectuală și cu cariere publice relevante, ar trebui poate ca aria să fie extinsă, ca în Franța de pildă, acolo unde pot deveni judecători constituționali și personalități publice cu alte formații intelectuale. Dreptul constituțional e ceva diferit de dreptul penal sau civil și este suficient să parcurgem puțin motivația Curții cu privire la interceptări ca să vedem acolo gândirea strictă a unor penaliști specializați în proceduri. Se pot ivi însă subiecte de mai mare anvergură, care să pretindă o cuprindere istorică și politică mai largă, și pentru care acești penaliști să se dovedească complet nepregătiți.

În sfârșit, argumentul încrederii publice nu poate fi neglijat. Curtea Constituțională nu se bucură astăzi nici măcar de nivelul de încredere acordat primăriilor, ceea ce pentru o democrație constituțională este catastrofal.